Sharon Stone trăieste până astăzi din celebritatea pe care i-a asigurat-o mișcarea aceea de picior din Basic Instinct prin care a deschis posibilitatea ca o secție întreagă de politie, în frunte cu Michael Douglas, să cadă în prostrație la sesizarea posibilității ca ea să nu poarte chiloți.

Nu prea există bărbați trecuți de treizeci care să nu știe despre ce vorbesc eu aicea, iar cei care nu știu, vor afla, sunt sigur, în scurt timp.

Dar cei care știu și cine a regizat această scenă, cine este în spatele filmului care  a șocat efectiv Hollywoodul și America în 1992, sunt mult mai puțini.

Ei, da, el este acest Paul Verhoeven, un olandez care se apropie acum de optzeci, Elle fiind primul său film după o pauză de zece ani. Omul însă n-a stat degeaba, primul său film francez reușind din nou să șocheze Cetatea din Pădurea Sfântă.

Și nu oricum, ci zdravăn, din moment ce au refuzat să-l selecteze pentru Oscarul la cel mai bun film străin, mulțumindu-se să-i ofere intrarea doar Isabellei Huppert pentru rol feminin principal.

Da, este vorba despre Isabelle aceea care si-a început cariera cu mult înaintea Sharonei, primul ei rol mai important din Dantelăreasa venind după șase ani de cinematografie în 1977.

Iar acum imaginați-vă că rolul Sharonei din Basic Instinct este cântecel de adormit copiii pe lângă ce și câte nu face Isabelle la 63 de ani în Elle.

Elle (Ea, evident) este atât de diferit și neobișnuit încât criticii nu știu unde, cum să-l încadreze, americanii o vând, bazându-se pe experiența cu Basic Instinct, ca thriller erotic, britanicii de la Guardian au opinat că este o comedie despre viol (rape comedy), sunt alții care îl văd ca horror, majoritatea însă îl consideră unul dintre filmele anului, dacă nu chiar filmul anului.

Povestea este mai mult decât simplă, scenariul fiind adaptat după romanul „Oh” al lui Phillipe Djian.

Trăind singură, doar cu motanul ei, Michele Leblanc, coproprietara unei firme de succes de jocuri de calculator 3D, este atacată și violată în apartamentul ei de un agresor mascat care după ce își atinge scopul părăsește rapid locul faptei.

În loc să anunțe poliția, Michele, fiica unui criminal în serie care stă în pușcărie de decenii, începe o acțiune pe cont propriu pentru descoperirea făptașului.

Dacă cele povestite până aici sunt oribile, adevărata oroare urmează abia de acum.

Michele este o femeie puternică și destul de încercată să-și ducă planul până la capăt, însă pe acest drum se întâmplă multe și șocante, iar ceea ce este profund disconfortant e că nu știm dacă cele ce se întâmplă sunt dramatice, tragice, comice sau pur și simplu se întâmplă și sunt.

Este cât se poate de evident că povestea nu are nicio legatură cu realitatea, posibilitatea ca o femeie să dispună deodată de toate datele eroinei interpretate vrăjitoresc de Huppert fiind aproape de zero. N-ai cum să le ai pe astea toate: să fii o pariziancă bogată, având un tată criminal și o mamă obsedată de sex la peste șaptezeci, plus un fiu idiot. Să mai ai și un ex-soț scriitor cam naiv, iar tu să întreții o relație cu soțul dobitoc al prietenei tale celei mai bune, coproprietară a firmei unde realizați, cu angajați tineri și nervoși, jocuri 3D din categoria porno sado-masochist.

Ah, să nu uit, între cele două prietene există o atracție evident lesbiană, atracție care va asigura happy-endul de la sfârșitul ororii.

Dacă cineva cunoaște o asemenea femeie să mă anunțe să-mi retrag cuvintele, menționând totuși că nu am prezentat toate imposibilitățile din viața Michelei, posibilitatea ca atacatorul să fie…, ei, nu mai continui că nu se face să povestești finalul!

Cred însă de o vreme că tocmai în imposibilitatea poveștii constă provocarea din filmul olandezului zburător, prin această imposibilitate fiindu-ne deschisă calea spre parabolă, spre filozofie, către un eseu cinematografic despre bine și rău, despre relativitatea absolută a moralei dincolo de credință, eliberate de constrângerile religioase ale unei transcendențe pentru care lumea modernă nu mai are răbdare (există un singur personaj religios în film, ceilalți în mod evident consideră religia ca ceva fără importanță).

Michele-Isabelle este într-o continuă agitație, este contracronometru mereu, așa cum este lumea din jurul ei, o lume în care oroarea și bizarul și-au pierdut orice semnificație.

Și mai este ceva: imposibilitatea comunicării acestei orori, a vieții în care suferința devine eveniment, crimă, știre, iar violul un joc sado-masochist.

Ajunși aici, e momentul să încheiem, cu cât vom spune mai mult, cu atât vom comunica mai puțin, mai bine să stabilim că Isabelle Huppert, această Marion Cotillard a anilor șaptezeci-optzeci este în continuare una dintre cele mai curajoase actrițe de film – Verhoeven a mărturisit că nu putea găsi o actriță americană pentru acest rol, ele temându-se că le va distruge cariera -, iar eu am o mare dilemă: Huppert ori Portman, cine să primească Oscarul pentru cel mai bun rol  principal feminin?

Da, îl va lua, probabil, altcineva mult mai comilfo ca Isabelle și mai la locul ei ca Portman.

Atâta bai să fie!

Nota autorului:

Citește și:
• Oscar Special: #SpaceSoBlack vs. #OscarsSoWhite – sau „figurile ascunse” în negura timpului…
• Oscar Special: Tanna – Romeo și Julieta în Vanuatu
• Oscar Special: Captain Fantastic, Captain Idiot
• Oscar Special: Un om numit Ove sau despre imposibilitatea singurătății
• Oscar Special: Land of Mine, un film despre ce a fost, dar nu e istorie
• Oscar Special: Allied, filmul care a pus cireașa pe divorțul dintre Jolie și Pitt
• Oscar Special: Nocturnal animals, un exercițiu de stil plus Michael Shannon
• Oscar Special: Lion – un film superb și o dilemă ciudată…
• Oscar Special: Florence Foster Jenkins – O legendă pe invers și una pe bune: Meryl Streep
• Oscar Special: Jackie, stil și rafinament, dar nu pentru oricine
• Oscar Special: Gardurile dintre noi și Denzel Washington în Fences
• Oscar Special: „Manchester by the sea” este BRILIANT… și e „acum ori niciodată” pentru tânărul Affleck! 
• Oscar Special: Mântuirea după Gibson – Hacksaw Ridge
•  Oscar Special: Dacă-i Moonlight (lumina lunii), stinge becul și culcă-te!
•  Oscar Special: „Arrival” – Nu chiar primul contact cu tralfamadorienii lui Vonnegut…
•  Oscar Special: Iadul sau viitura
•  Oscar Special: Va străluci încă o dată musicalul în „orașul stelelor”? Cronică de film: LA LA LAND