Titlul filmului este, poate, cel mai înșelător din ultimii nici-nu-știu-câți ani. Nu e cazul să vă panicați, Aragornul nostru drag din Stăpânul Inelelor nu și-a luat nici mască de Captain America, nici de Batman și cu atât mai puțin de Catwoman. Aluzia ar putea foarte bine să fie la piesa lui Elton John, „Captain Fantastic and the Brown Dirt Cowboy”, deși fostul actor devenit nu demult scenarist-regizor, Matt Ross, jură că nu. Captain Fantastic este, în primul rând, un hipiot. În al doilea rând… un idiot. Dar un idiot, totuși, cu capul limpede, stăpân pe sine, cu o barbă și o inimă mare. El își iubește familia mai presus de orice și este în stare să meargă până la capătul lumii după ei. Nu e nevoie, din moment ce își trage după el „la capătul lumii” tot familionul…

Îi putem imputa destul de des juriului Academiei Americane de Film că nu bagă în seamă un film anume atât cât se cuvine, însă nu cred că e cazul cu „Captain Fantastic”. Poate că și scenariul, mai cu o tentă filosofică, ar fi meritat o nominalizare, însă din punct de vedere artistic, singurul care iese în evidență este Viggo Mortensen, chiar singurul nominalizat pentru acest film la categoria „cel mai bun actor într-un rol principal”.

„Captain Fantastic” tratează o problemă popularizată în anii  ’60, care începe să fie pe buzele a tot mai multor oameni și în ziua de azi, ca și cum s-ar reinventa apa caldă, însă fără semne, deocamdată, să treacă de nivelul de ideologie și să devină o mișcare în masă. Ideea filmului e, pe de o parte, o amplificare și o pledoarie a revoltei sociale față de degradarea vieții în mediul urban, atât din punct de vedere fizic, cât și – mai ales – psihic, dar în același timp e o demonstrație a imposibilității unui asemenea „experiment” în secolul XXI.

Foto: Allstar/Electric City Entertainment / The Guardian

Ben (Viggo Mortensen) și cei șase copii ai lui nu constituie în niciun caz un soi de nouă Generație Beat, stilul lor de viață e mai degrabă un protest sănătos împotriva societății materialiste occidentale. Din toată contra-cultura Hippie, în acest film e vorba doar de o mișcare familială după modelul „Nature Boys of Southern California”, un grup de hipioți care s-au mutat în deșert, încercând să se distanțeze de civilizație și să trăiască o viață în totală armonie cu natura. Aici, în film, familia s-a mutat în pădure, ca și cum ar fi câștigători anonimi într-o adaptare a reality show-ului „Supraviețuitorul”… care nu se difuzează pe niciun post TV.

E ceva mai mult… sau mai degrabă ar putea să fie ceva mai mult în acest film decât ceea ce ne oferă primele 10 minute, care par o combinație pacifistă între „The Revenant” și „Rambo”. Primul sfert al filmului e în continuare promițător, de unde aflăm că familia auto-renegată trece prin momente grele – momente de cotitură, chiar – deoarece mama copiilor s-a sinucis în spitalul în care a fost internată. E un moment crucial, pentru că incidentul e pe cale să răstoarne planul „unic” al părinților de a pune în practică Paradisul din „Republica” lui Platon.

Cei doi părinți s-au gândit la toate: copiii învață nu numai să supraviețuiască în condiții grele, dar și tot ce sistemul de învățământ american a eșuat să-i învețe pe odraslele nației, de la istorie la matematică, de la literatură la fizică, și până la mai multe limbi străine, inclusiv esperanto – „păsăreasca” menită să devină limba universală, dar care nu prea a făcut față americanizării lumii. Nu în ultimul rând, copiii acestui „Captain Fantastic” refuză minciuna și toate mambo jambo-urile precum Moș Crăciun sau barza aducătoare de nou-născuți. Chiar mai mult, nu iau în serios nicio religie. Cu alte cuvinte – și cel mai important – învață să gândească corect și liber… inspirați puțintel așa, ce-i drept, de marxism și de învățăturile „zeului” lingvist și activist politic Noam Chomsky.

Poate cea mai interesantă parte a filmului e analiza literară a lui Kielyr (Samantha Isler), la insistențele tatălui, într-o pauză de lecturare a romanului „Lolita” de Nabokov. Este, de asemenea, momentul în care metodele capului familiei par să cadă într-o umbră de îndoială în gândul privitorului, iar Mortensen reușește să ducă pe spate această dualitate până la capăt.

Din acest punct de vedere și până la acest punct, filmul are un potențial imens, însă ceea ce urmează este deja exact ca suta de whiskey pentru omul beat mangă: nu mai știi cât la sută e băutură alcoolică și cât la sută gheață transformată-n apă. Așadar, fără prea adânci subtilități, ni se arată și partea nașpa din plinul paharului și ajungem la concluzia irevocabilă – ca niște americani get-beget – că „Captain Fantastic” ăsta (scuze pentru cacofonie) e un idiot, dom’le!

Cine are dreptate, așadar? Lumea modernă sau „lumea ideală” și ideologică pentru care o mamă a trebuit (c-așa a vrut soarta) să moară? Răspunsul e simplu și era o țintă ochită din depărtare în acest film: nu poți, pur și simplu, să trăiești într-o bulă imaculată și să sustragi doar ideile perfecte dintr-o societate fără să accepți un compromis.

Ar fi fost totul în regulă în lumea lui „Captain Fantastic” dacă scenaristul-regizor Matt Ross n-ar fi încercat să le amestece pe toate: comedia cu drama, filosofia cu aventura și, în cele din urmă, un happy-end filosofic prea insistent care s-a vrut a fi (poate în premieră) artistic.

Ori eu nu-nțeleg subtilitățile astea fantastice, ori… e cât se poate de evident că această a doua și cea mai grea parte nu prea i-a ieșit. Dar părerile sunt împărțite, ca de obicei. The Guardian, de exemplu, ridică în slăvi filmul, iar la Cannes 2016, Matt Ross a primit premiul „Un Certain Regard” pentru regie…

Nota autorului:

Citește și:
• Oscar Special: #SpaceSoBlack vs. #OscarsSoWhite – sau „figurile ascunse” în negura timpului…
• Oscar Special: Tanna – Romeo și Julieta în Vanuatu
• Oscar Special: Un om numit Ove sau despre imposibilitatea singurătății
• Oscar Special: Land of Mine, un film despre ce a fost, dar nu e istorie
• Oscar Special: Elle, o nouă provocare a lui Paul Varhoeven pe lângă care Basic Instinct pare o joacă de copii
• Oscar Special: Allied, filmul care a pus cireașa pe divorțul dintre Jolie și Pitt
• Oscar Special: Nocturnal animals, un exercițiu de stil plus Michael Shannon
• Oscar Special: Lion – un film superb și o dilemă ciudată…
• Oscar Special: Florence Foster Jenkins – O legendă pe invers și una pe bune: Meryl Streep
• Oscar Special: Jackie, stil și rafinament, dar nu pentru oricine
• Oscar Special: Gardurile dintre noi și Denzel Washington în Fences
• Oscar Special: „Manchester by the sea” este BRILIANT… și e „acum ori niciodată” pentru tânărul Affleck! 
• Oscar Special: Mântuirea după Gibson – Hacksaw Ridge
•  Oscar Special: Dacă-i Moonlight (lumina lunii), stinge becul și culcă-te!
•  Oscar Special: „Arrival” – Nu chiar primul contact cu tralfamadorienii lui Vonnegut…
•  Oscar Special: Iadul sau viitura
•  Oscar Special: Va străluci încă o dată musicalul în „orașul stelelor”? Cronică de film: LA LA LAND