joi, 28 martie, 2024

Special Arad Logo

    Oscar Special: Lion – un film superb și o dilemă ciudată…

    de Tomck@t | 4 februarie 2017, 6:28 PM | Oscar Special | Recomandările editorilor

    0

    Care este detaliul care face un film să fie bun? Jocul actorilor? Inevitabil, e indispensabil. Dar dincolo de faptul că filmul poate să exceleze prin alte aspecte, nu e exclusă nici o ipotetică „combinație” fericită în care actorul nu este nevoit să transpire din toate încheieturile, fiind efectiv perfect pentru un rol anume, tocmai prin personalitatea proprie, foarte apropiată de cea a personajului. Povestea în sine? Mai mult decât necesară, categoric… însă, totuși, nu neapărat un criteriu decisiv. Vezi „Parfum de femeie” cu Al Pacino, un lungmetraj de referință în cinematografia ultimelor decenii, al cărui scenariu este relativ simplu, se bazează, în schimb, foarte puternic, pe structurarea personajului, pe emoții. Vezi capodopera „Pulp Fiction” al lui Tarantino, un film arhicunoscut pentru dialogul său spumos, eclectic, pentru ironie și violență, precum și pentru firul narativ nonlinear*. Poate că dacă ar fi fost, printr-un absurd, regizat de altcineva, într-o manieră complet diferită, și cu alți actori, ar fi fost un filmuleț difuzat doar de Kanal D, duminică dimineața. Așadar… ce face un film să fie excepțional, nemaipomenit, ba mai mult… de Oscar?  

    Aceste întrebări mi le-am pus singur într-o noapte de weekend sau început de săptămână (nici nu mai țin minte, că între timp strada a început „să fiarbă” și m-a scos din acea stare), după ce văzusem filmul „Lion”, nominalizat anul acesta la șase premii ale Academiei Americane de Film. A trecut aproape o săptămână și (chiar dacă mai mult din lipsă de timp) încă nu am găsit răspunsul corect. La un moment dat am oscilat între puterea unui film de a trezi sentimente, puterea de a deschide ochi sau, pur și simplu, puterea de a uimi privitorul. Dar adevărul e că… la urma urmei, n-are absolut nicio relevanță. Ar putea să fie toate astea la un loc, o selecție dintre acestea și cele de mai sus, ori poate să fie ceva complet diferit… ceva ce efectiv nu s-a mai făcut și e, deci, original, genial, tot ce vreți dar habar n-aveați că vreți. „Lion” e altceva. Nu e o poveste la care scenaristul să fi fost nevoit să nu doarmă nopți întregi, nu e o revelație cinematografică (există multe similitudini, de exemplu, cu filmul franțuzesc „Va, vis et deviens” regizat de românul Radu Mihăileanu și selecționat la Festivalul de Film din Berlin în 2005!), nu e nici măcar un film care să te facă să intri neapărat în cinematograf, iar apoi să vrei să-l vezi din nou. Cam așa se întâmplă, de regulă, cu dramele. Și totuși, e un film bun. Un film chiar foarte bun.

    lion-359955l-1600x1200-n-03f20d83

    Se bazează pe o întâmplare adevărată, și – implicit – pe romanul autobiografic al australianului născut în India, Saroo Brierley, „A Long Way Home”. Iată o mică parte din descrierea cărții pe Goodreads.com:

    „M-am gândit la această zi de 25 de ani. Am crescut la o distanță de jumătate de lume, cu un nou nume și o nouă familie, întrebându-mă dacă o să-mi văd vreodată mama, fratele și surioara mea încă o dată. Iar acum sunt aici, stând la ușa apropiată de colțul unei clădiri dărăpănate dintr-un cartier limitrof al unui orășel sărac și prăfuit din India Centrală – locul unde am crescut (n. red. până la vârsta de 5 ani) – și nimeni nu locuiește aici”.

    Pe scurt: un băiețel sărac din India se pierde pe un tren și se trezește la sute de kilometri distanță, neștiind unde e și nici cu exactitate de unde vine. După mai multe peripeții ca un copil al străzii, ajunge în Australia, sub sânii calzi ai lui Nicole Kidman și în casa soțului ei iubitor (David Wenham), iar la maturitate, când e pe cale să-și construiască cariera, alege „calea inimii”. O voce interioară nu-i dă pace și vrea să-și găsească adevărata identitate, vrea să-și vadă mama adevărată, a cărei zâmbet drăgăstos dintr-o amintire îndepărtată îl bântuie, îi terorizează sufletul gândul că inima ei e devastată de pierderea copilului, și nu în ultimul rând, vrea să-l vadă din nou pe fratele său mai mare, Guddu, pe care-l admira atât de mult, nemaivorbind de sora lui mai mică, pe care nici măcar nu a cunoscut-o decât ca un bebeluș. Pornește, așadar, în cea mai mare aventură emoțională a vieții sale… dar se trezește cu o imensă problemă în față: habar n-are unde să-și caute vechea căsuță în ditamai India…

    Nu e recomandabil să vizionezi și să analizezi filmul dacă treci prin momente emoționale grele, dacă ți-a murit pisica sau mai știu eu… ești „pe ciclu”, e cât se poate de clar, dar aici intervine regia artistică, selecția actorilor și muzica (un detaliu extrem de important dacă izbucnești în plâns la un film și nu-nțelegi de ce), ca să-i mai dea peliculei un plus de valoare, o mică „magie” care face filmul într-adevăr bun, de Oscar.

    lion-635388l-1600x1200-n-a618cc4e

    Dacă tot veni vorba de „artificii artistice” – o paranteză: contează mai puțin, în cazul „Lion”, machiajul și coafura (nici nu a fost nominalizat în această categorie), căci Nicole Kidman arată execrabil cu freza aia… dar așa a trebuit să fie: fără sex-appeal, extrem de inimoasă și înțelegătoare, o mamă tipică, o ființă firavă care-și iubește necondiționat copii, chiar dacă sunt adoptați și de altă culoare.

    „Guddu!… Guddu!”

    În mod ciudat, dar explicabil… ai tinde să crezi că cel mai bine joacă copilul de 8 ani, Sunny Pawar, care are în portofoliu doar două filme până acum: „Lion” (2016), primul lui rol principal, din primul șut, și „Love Sonia”, un film ce urmează să fie lansat în 2017, regizat de Tabrez Noorani (Slumdog Millionaire) și produs de David Womark (Life of Pi), în care joacă și Demi Moore. Tânărul actor debutant, care-l interpretează pe copilul Saroo în „Lion”, nu vorbea engleza deloc până să înceapă filmările – aflăm asta din secțiunea Trivia de pe IMDb – și se obișnuise cât de cât cu limba străină și cu părinții adoptivi din film jucând cricket cu ei, o scenă care până la urmă a fost inserată și în film. Dar adevărul e că tânărul Sunny nu joacă un rol greu… era de ajuns să-i spui ce să spună (neavând multe replici), să-i spui să fie fericit sau trist, să-i fie frică sau să se uite în zare ca un copil pierdut în spațiu care nu înțelege încă prea multe din această lume. Totuși, e cel mai credibil personaj… și asta pentru că publicul rezonează emoțional cel mai bine cu inocența unui copil. Chiar dacă știm că e doar un film, îi purtăm de grijă, îi ținem imaginar pumnișorii gingași să fie bine, ocrotit, iubit, să aibă o șansă la o viață așa cum merită orice om. Și ni se rupe sufletul când îl vedem „rupt” de familie, obligat de viață să se descurce singur-singurel într-o lume atât de mare și crudă… și nu avem cum să nu ne atașăm de el, indiferent cât de murdar este la față, atunci când îl cheamă neîncetat, neînțelegând ce se petrece, pe fratele său care a uitat să mai vină:
    „Guddu…… Guddu”.

    Personal, nu mi se pare că actorul Dev Patel (Saroo la maturitate) merită o nominalizare la Oscar. Nu a jucat rău, dar nici excepțional de bine. La fel și Nicole Kidman. Se vede experiența, se vede că-și dorește roluri cât mai diverse, ca să știm că e o actriță bună… și este, nu așa se pune problema, dar în ciuda frezei și a costumelor de damă cumsecade parcă nu-i priește prea bine, deocamdată, un astfel de rol. Și nu pentru că am văzut-o goală sau făcând sex deja în nenumărate filme, cum ar fi „Strangerland”, „Birth” sau „Eyes Wide Shut”… sau poate tocmai de asta, nu-mi dau seama. În orice caz, nominalizarea asta e, cumva, încă o confirmare din partea Academiei (după „The Hours” din 2002, când a și câștigat primul Oscar pentru rolul principal… sau nominalizarea pentru rolul din „Rabbit Hole” din 2010) că e OK, să continue așa, vrem s-o vedem și cum joacă, nu numai cum e în pat.

    Cele șase nominalizări au fost „confecționate”, după părerea mea, doar ca să-i dea greutate filmului, ca Academia să arate că avem de-a face și cu un film dramatic – indian, pe deasupra! -, care merită atenția noastră într-un an cinematografic în care „La La Land”, adică ceva cu totul și cu totul diferit, acaparează majoritatea nominalizărilor.

    Nu sunt excluse, totuși, două premii importante: „scenariu adaptat” și „regie artistică” (Greig Fraser), eventual o a treia, premiul pentru coloană sonoră, dar asta deja numai dacă „La La Land” va lua o țeapă de proporții și va pleca în neant cu (maxim) un singur Oscar… pentru costume. Ceea ce… pare foarte puțin probabil să se întâmple.

    Cam atât despre acest film (cu sugestia sinceră să vă uitați neapărat când o să aveți ocazia)… și iată, mă aflu în continuare în fața dilemei de la început. Ce face un film să fie bun? De la o scară de la zero la șapte (că așa am convenit în redacție, SPECIAL având 7 litere) câte stele să-i dau filmului „Lion”?

    Am să omit, de data aceasta, să iau în calcul și șansele de câștig pentru „Cel mai bun film” și am să forțez nota doar pentru că e vorba de o dramă pentru orice vârstă și orice sex, care diferă atât de mult de restul filmelor nominalizate și e, în același timp, un exercițiu cinematografic atât de clasic, atât de pur și neartificial. Poate și pentru că, pur și simplu, mi-a plăcut finalul. Finalul de după final, cum ar veni, ca la orice film bazat pe realitate, în care se dau niște detalii suplimentare în scris despre personajele reale și viețile lor atât de simple, dar atât de tumultuoase.

    Nota autorului:

    NOTE Manchester by the sea

    Citește și:
    Oscar Special: #SpaceSoBlack vs. #OscarsSoWhite – sau „figurile ascunse” în negura timpului…
    Oscar Special: Tanna – Romeo și Julieta în Vanuatu
    Oscar Special: Captain Fantastic, Captain Idiot
    Oscar Special: Un om numit Ove sau despre imposibilitatea singurătății
    Oscar Special: Land of Mine, un film despre ce a fost, dar nu e istorie
    Oscar Special: Elle, o nouă provocare a lui Paul Varhoeven pe lângă care Basic Instinct pare o joacă de copii
    Oscar Special: Allied, filmul care a pus cireașa pe divorțul dintre Jolie și Pitt
    Oscar Special: Nocturnal animals, un exercițiu de stil plus Michael Shannon
    Oscar Special: Florence Foster Jenkins – O legendă pe invers și una pe bune: Meryl Streep
    Oscar Special: Jackie, stil și rafinament, dar nu pentru oricine
    Oscar Special: Gardurile dintre noi și Denzel Washington în Fences
    Oscar Special: „Manchester by the sea” este BRILIANT… și e „acum ori niciodată” pentru tânărul Affleck! 
    Oscar Special: Mântuirea după Gibson – Hacksaw Ridge
    •  Oscar Special: Dacă-i Moonlight (lumina lunii), stinge becul și culcă-te!
    •  Oscar Special: „Arrival” – Nu chiar primul contact cu tralfamadorienii lui Vonnegut…
    •  Oscar Special: Iadul sau viitura
    •  Oscar Special: Va străluci încă o dată musicalul în „orașul stelelor”? Cronică de film: LA LA LAND

    Altă dilemă:

    * – nu există cuvântul „nonlinear” în DEX decât neliniar, care înseamnă „operație de amestec, într-un element neliniar, a unor semnale cu frecvențe diferite în scopul obținerii unei translații de frecvență” [DEX ’98]. Dacă ați înțeles, bravo! Eu nu… dar cred că v-ați prins ce am vrut eu să spun: filmul nu are un fir narativ linear. Culmea, acesta se găsește în dicționar: LINEÁR ~ă (~i, ~e) 1) (despre mișcare) Care se desfășoară în linie dreaptă; rectiliniu. 2) (despre figuri geometrice) Care este mărginit de linii drepte. /<fr. linéaire)

    Urmărește Special Arad și pe Google News, Twitter, LinkedIn și Instagram!

    Distribuie articolul

    Scrie un comentariu

    9 + 6 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.