…sau ce se întâmplă când un „navigator” și un „voyager” se întâlnesc și pornesc într-o frumoasă călătorie a urşilor panda? Am aflat răspunsul la Centrul Cultural Românesc din Gyula, la premiera spectacolului creat de Aradi Kamaraszínház, Teatrul Carousel și Autoguvernarea pe Țară a Românilor din Ungaria, o premieră ce anunță înființarea primului teatru românesc din țara vecină.

Pe actorul orădean Richard Balint l-am văzut prima oară – și m-a impresionat definitiv – în spectacolul „Navigatorul”, rol secundar pentru care a fost distins cu Premiul UNITER în 2019, iar de curând, la începutul acestui an, am fost martorul uimitoarei evoluții artistice a actriței Alexandra Tapasztó (fostă Gîtlan), vâzând spectacolul „The Voyager”. Nu puteam să ratez, astfel, noul spectacol cu cei doi actori, în regia lui Tapasztó Ernő, o adaptare, pe deasupra, a unuia dintre cele mai bune scenarii scrise de un dramaturg român contemporan, Matei Vișniec: „Frumoasa călătorie a urșilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt”.

Tapasztó Ernő nu a modificat nimic din textul original, a prescurtat doar titlul, așa cum au mai făcut-o și alții, în „Frumoasa călătorie a urșilor panda”. „Nu poți să-l rescrii pe Vișniec. Textul e perfect așa cum e”, mi-a spus regizorul. Ce a făcut, totuși, Tapasztó, a fost să reliefeze, respectiv să limpezescă cât mai mult ideea că acest spectacol este, de fapt, o monodramă în doi, o sfâșietoare poveste romantică despre singurătate, despre regrete, despre depresie și despre ultimele zvâcniri ale speranței autoinduse, ale autoconvingerii disperate că există frumuseți ale vieții de care merită să ținem cu toți dinții. În primul și în primul… și în ultimul rând: dragostea. Fie că a fost, este, sau n-a fost să fie.

El și Ea se trezesc și încep să se cunoască cu adevărat după o noapte albă și sălbatică, despre care el nu-și amintește nimic, dar află că i-a vomitat pe rochie, apoi i-a cântat la saxofon, i-a recitat din Bacovia și e posibil, nu e sigur, că au făcut și dragoste. Incertitudinea, aparenta ei intangibilitate și inițială inaccesibilitate îl înnebunește și îl incită în egală măsură. De la o obsesie spontană, Ea devine un țel unic în viață. Este întruparea tuturor dorințelor, este ideea salvatoare care a apărut exact când era nevoie de ea. El întreabă: „Visez sau sunt treaz?”. Ea răspunde: „Visezi”… dar reușește să o convingă să revină la el timp de 9 seri, iar cu trecerea halucinantă a timpului, tot ce se întâmplă în jurul apartamentului din care nu există scăpare semnifică și certifică existența ei. Poate că nu visează. Trăiește un vis.

Excepționalitatea textului constă în faptul că este o poveste, în esență, simplă, dar, totuși, mirobolant de stratificată, plină de simbolisme. Unii se pot poticni în decodificarea acestor metafore (de exemplu, ursul panda este animalul preferat pentru că este drăguț și inocent, are nonculorile Yin și Yang și, din păcate, este pe cale de extincție, în timp ce colivia cu acea păsăre rară – și inventată – care își face pui cu puterea gândului, dar îi devorează după naștere, simbolizează atât captivitatea, imposibilitatea evadării, cât și un țesut organic malign, cum ar fi cancerul), ori în descifrarea filosofică, de exemplu, a cifrei magice 9 (perioada în luni a gestației umane, este considerată o cifră norocoasă în anumite culturi, în numerologie reprezintă idealismul, transformarea și creșterea spirituală, ce ar putea indica și apariția unui înger păzitor, dar în altă ordine de idei poate fi și o aluzie la Al Nouălea Cerc din Infernul lui Dante)…

Dar având în vedere că „Frumoasa călătorie a urșilor panda…” nu este o nuvelă adaptată pe scenă, ci o piesă scrisă special pentru teatru, cred că aceste detalii – de astfel, esențiale – nu sunt plasate în text pentru a deveni focusul primordial-congruent al poveștii, sunt mai degrabă indicatori stilistici, patternuri și concretizări, în frunte cu principala personificare (Ea), pe care montatorii spectacolului le pot accentua, ori le pot diminua în funcție de viziunea artistică a regizorului, respectiv în funcție de visceralitatea actorilor, de a căror interpretare depinde totalmente reușita spectacolului. Ceea ce nu lipsește defel în spectacolul jucat de Richard Balint și Alexandra Tapasztó, amândoi sunt dedicați trup și suflet, mental și transcendental acestui spectacol. Un „navigator” și un „voyager” pășesc împreună pe calea perfecțiunii. Cât despre regia lui Tapasztó Ernő, cred că este suficient să spun că este una dintre cele mai bune producții ale sale.

În montarea lui Tapasztó, momentul trezirii și descoperirea Ei nu este o transpunere filmică sau vizual-onirică pe scenă. De la început, ea nu este altceva decât o voce. Un mesaj, parcă, divin (coincidental, precum în „The Voyager”, ea este un fel de înger trimis pe Pământ), în timp ce el, navigatorul pe telefonul mobil, pierde firul realității între mesajele reale și cele dorite.

Montarea lui Tapasztó pune mare accent pe aspectul senzorial. Se aud picuri de apă care se amalgamează cu trecerea timpului, de la vecinii de apartament se aud pași acuți și alte zgomote mundane – de asemenea, indicatori ai timpului, iar în spatele scenei este proiectat un desen, o schiță cu El și Ea (el întinzându-i un măr și – neintenționat, din ce am aflat, dar interpretabil în sens biblic – el având inițial ochi de șarpe, două linii în loc de pupile), pe care artistul arădean Bogdan Țigan îl pictează în timp real, pe tot parcursul spectacolului. Ca și cum povestea prinde contur în timp ce e povestită. Exact ca și cum. Mai mult, pictura este completată în stil pop art cu elemente care înlocuiesc obiectele scenice, un călcător, o țigară, o colivie, o rochie, un saxofon, decupaje plasate pe pictură în momentele cheie precum niște magneți pe frigider.

Un alt aspect senzorial deosebit de important este, firește, muzica. Dintr-o fata morgana, Ea devine reală, într-un mod aproape imperceptibil, în pași de dans. Este o întrupare irevocabilă a muzicii… și totul începe cu piesa „Fly Me to the Moon (In Other Words)” de Frank Sinatra, pe care El o desăvârșește cu un freestyle excentric și euforic de saxofon imaginar. Aceea este clipa în care s-a trecut de la vis la realitate. Este adevărata lui trezire. Și este momentul în care Ea acceptă cu adevărat să rămână.

Dar, totodată, este și drumul limpezit spre pierzania lui. Ultimul drum.

În spectacol se mai aud și piesele „Come Away With Me” de Norah Jones, „Highway to Hell” de AC/DC și o variantă cu saxofon a coloanei sonore principale a serialului „Twin Peaks”. Fiecare piesă inserată poartă, desigur, o însemnătate lirică simplă și eficientă, potrivită momentului ales, dar cea din urmă iese mirific în evidență, având în vedere că face trimitere, aproape de final, spre un plan existențial distinct, aidoma serialulului, fie că vorbim de lumea de dincolo, de lumea viselor, de „White Lodge”, „Black Lodge” sau „The Red Room”… în care „întotdeauna răsună muzica”. Se potrivește perfect cu finalul spectacolului și faptul că varianta vocală a piesei instrumentale create de Angelo Badalamenti, interpretată de Julee Cruise, poartă titlul „Falling” (cădere)… „Falling in love”, mai exact, în context, adică – în traducere – îndrăgostire.

Iar când tabloul pictat în background este aproape finalizat, când nimic nu mai contează, decât muzica, când Ea devine El și realitatea devine vis (nu invers), revine din surdină „Fly Me to the Moon” („In other words, please be true / In other words, I love you”).