Toată frământarea mea a început ieri, pe la orele 16, când urmare celor dezbătute la o cafea matinală („îmbunătăţită” şi prelungită cam până la prânz) cu tov. Ceasornicaru, vecinul de la 3, trebuia să înceapă o nouă zi. Aşadar, de o vreme, ziua nu ar mai avea 24 de ore ci doar 16 sau poate chiar mai puţine conform afirmaţiilor tov-ului Ceasornicaru, deci, timpul s-ar fi comprimat luând-o la vale cu a 5-a la maxim şi furtunele de la instalaţia de frânare tăiate, îndreptându-ne astfel toţi cu totul, fără putinţă de salvare, spre sfârşitul lumii. Mai mult decât atât, tovarășul se pare că ar fi aflat şi descoperitorul celor ce se-ntâmplă, un anume Schumann, fizician de profesie care prin anul 1952 ar fi constatat că obişnuitele descărcări electrice din timpul marilor furtuni produc unde electromagnetice care dau naştere unei rezonanţe a cărei frecveţe, mai nou, creşte vertiginos provocând accelerarea timpului. Şi ca să fie cât mai convingător, tov. Ceasornicaru a punctat imperativ la sfârşitul întâlnirii: „Profesore! Nu te fă că nu-ţi aduci aminte cât de lungi erau după-amiezile de duminica, ştii tu, pe vremuri, când mergeam cu tovarăşii la terasă, pe malul Mureşului! Pe când azi, nu apuci să dai o bere pe gât că se şi înoptează!”

Eh, uite aşa, mi-a pierit somnul ieri seară! Au început să mă năpădească tot felul de gânduri, ale mele, care la un moment dat s-au răzvrătit între ele împărţindu-se în două tabere: una ce ţinea cu mine, cealaltă ce mă trădase îmbrăţişând părerile tov-ului Ceasornicaru. Am stat ce am stat pe gânduri, le-am ascultat ce le-am ascultat sfada şi la un moment dat le-am închis într-unul din sertarele minţii. Acum puteam cugeta liniştit, fără să fiu tulburat de gânduri puse pe ceartă.

Aşadar, cum să se fi comprimat timpul de vreme ce orologiul meu măsoară aceleaşi 24 ore? Deşi parcă totuşi nu ne mai ajunge vremea să cuprindem nici barem cele obişnuite ale zilei sau chiar ale nopţii. Şi dacă tot veni vorba de cele nocturne, drept e că parcă nici noaptea nu mai e noapte, trece prea repede iar somnul pare a fi scurt şi neodihnitor, afectându-ne până şi răbdarea şi aşa destul de împuţinată. Drept urmare, nu e zi în care să nu auzim formule de adresare sau de interogare precum: „Ce faci, mă? Dormi la volan?” sau „Ce ai mă, nu ai somn?” ori „Ahaaa! Dormi în post!” sau „Deci, dormi în hainele Statului, nu?” ori „Uitaţi-vă la el ! Parcă merge dormind!”. Apropo de somn şi dormit, niciodată n-am înţeles de ce îţi vine să dormi tot atunci când trebuie să rămâi treaz sau de ce îţi vine somnul mai ales în locuri în care nu e îngăduit şi recomandat. Bunăoară, paznicii de noapte, dacă nu dorm în post, cel puţin barem cucăiesc, că vorba aceea „cel mai adânc dorm copii mici şi paznicii de noapte”. Apoi, unii dorm la speclacole, alţii la serviciu când “sunt de schimbul trei”. Pescarii aţipesc lângă undiţe iar vânătorii stând la pândă în aşteptarea prăzii. Ceferiştii dorm prin vagoane, parlamentarii în Parlament, ciobanii lîngă oi, beţivii prin parcuri, … Întrebare: cum şi unde se doarme? Răspuns: culcat, în picioare, pe scaune, cu capul pe masă, pe sau sub paturi, în fotolii adânci, pe sau sub bănci, în gări, pe sau sub mese, prin tramvaie, în birturi, prin trenuri, la serviciu, acasă, “în deplasare”, prin poduri, în beciuri, în pomi, printre ierburi înalte, prin păduri, pe ape, în fân, în aer, … Cumva-cumva hai că i-am înţelege pe toţi somnoroşii pomeniţi mai sus, precum şi pe cei care „dorm ziua şi petrec noaptea”, ori pe cei care „dorm repede”, chiar şi pe cei care afirmă că „un om deştept doarme într-o oră cât unul prost în opt ore”  sau pe cei care „dorm ca valiza în gară”  ori pe cei care „dorm iepureşte”. Nu avem însă cum să-i înţelegem pe unii slujbaşi plătiţi din banii noştri care dorm în posturi ce presupun atenţie maximă, nefiindu-le îngăduit a pune „geană pe geană”. Da! Ştim! E necesar somnul dar nu când eşti medic de serviciu la Terapie Intensivă, spre exemplu!!!

Lăsându-le la o parte pe toate cele nepotrivite, toţi ştim că omul, ca orice maşinărie, are nevoie de repaus şi odihnă. Iar ea, odihna, poate fi scurtă sau lungă, de zi sau de noapte, în picioare, şezând sau culcat, cu ochii deschişi sau închişi. Se poate vorbi de odihna trupului sau a minţii. Dacă am compara-o cu lucrul, am constata că „nu-i lucrul ca odihna niciodată!” Dinclo de toate aspectele, cea mai aşezată odihnă se zice că ar fi „odihna cea din urmă cu somnul cel fără de sfârşit”, acestea punând capăt frământărilor de tot felul. Cum însă omul nu va şti niciodată când are să-i vină odihna cea din urmă, repetă în fiecare seară trecerea în somnul de noapte. Uneori, mai apar şi surprize nedorite, vorba vecinului meu, Ianoş, de la 5: „Unul culcat viu şi trezit mort!”

Eh, când gata-gata să adorm un ciocănit discret în uşa de la intrarea apartamentului mi-a speriat somnul. Am deschis uşa uşor dând nas în nas cu tov. Ceasornicaru, care arătându-mi un ceas vechi mi-a şoptit cu voce scăzută:–“Profesore! E din 1952 şi funcţionează impecabil, doar că arătătorul mare sare de la ora 16 la ora 0. Ăştia nu vor să ne zică dar ceva se-ntîmplă! Păi de ce crezi că au schimbat ora trecându–ne la cea de vară?”

O avea dreptate tov. Ceasornicaru, nu o avea, nu ştiu, mie unuia una şi bună mi-a rămas în minte: cât de lungi erau după-amiezile de duminica, pe vremuri, când mergeam cu tovarăşii la terasă, pe malul Mureşului!