De la o vârstă, precum cea pe care o am eu în posesie, vă zic p-a’ dreaptă – nu mai ai somn dimineaţa, aşa că vrei-nu vrei te trezeşti cu noaptea în cap. Uneori te apuci de te miri ce, că har Domnului multe sunt de făcut prin casă. Alteori te îmbraci în grabă mare şi ieşi din casă lăsându-te purtat de încălţările ce-ţi plimbă picioarele de te şi miri la un moment dat cum de ai ajuns în cutare sau cutare colţ de oraş. Câteodată, mai rar ce-i drept, te trezeşti dar nu cutezi să te dai dat jos din pat, ci întinzându-ţi până la refuz oasele, te laşi apoi purtat de gânduri spre locuri sau oameni mai mult sau mai puţin dragi ţie. În context… uite, asta mi s-a întâmplat ieri dimineaţă!

Stăteam cu privire în tavan, pe întuneric, cu plapuma trasă până sub nas, în vreme ce fel şi fel de „gânduri tăioase” m-au năpădit luându-mă prin învăluire. Pentru început mi-a venit în minte figura lui Ioşca, vecinul de la patru, om la locul lui dar, curios lucru, stă supus de atâta amar de vreme cu Maricica, „tăioasă la vorbă” din cale afară. Ce să mai zic de Ardeleanu, de la doi, se are „la cuţite” cu …escu de la trei. Florica de la unu? Să te fereşti permanent de limba ei – „cuţit cu două tăişuri”, din două vorbe îţi şi „taie răsuflarea”. Nici cu Păcianu de la parter nu mi-e ruşine, avocat de meserie, că de pici între el şi te miri care alt coleg de-al lui… ajungi să înţelegi că „avocaţii sunt ca tăişurile  de la foarfecă, de cazi între ei …” . Dar nu, nu toţi vecinii mei sunt tăioşi, că uite, Mica de la doi, deşi înaltă şi „ascuţită ca lupta de clasă” are un suflet de să-i rogi pe sănătate biata, că na, numai ea ştie de câte ori şi-a iertat soţul, deşi mi-a zis într-o zi, printre suspine: „Dom’ profesor! Rana de cuţit se vindecă repede, dar cea de la inimă, niciodată!”. Ce să mai zic de Zugrăveanu de la patru, cu toţi ai lui, oameni buni şi primitori, într-atât de primitori de au adunat toate pisicile din cartier, de şi cea mai scurtă vizită la ei, în apartament, fie şi doar de trei secunde, „îţi taie pofta de mâncare” pentru cel puţin o săptămână.

Eh, dar dincolo de toate, avem un preşedinte de bloc „brici” nu altă, tânăr şi „ascuţit la minte”, preocupat mai tot timpul de binele locatarilor, de pacea şi liniştea din bloc, că mi-a şi zis ieri: „Domnule! Să se termine cu limbile ascuţite care bârfesc pe la colţuri , privirile tăioase aţintite prin vizoare şi auzurile ascuţite” înfipte în pahare lipite de pereţi, că mi-a ajuns cuţitul la os de la atâtea vorbe ce mi s-au scos”. Între noi rămână vorba, ştie el ce ştie, dar ştiu şi eu câte ceva că l-am văzut într-o seară târzie, prin vizor, furişându-se la … aia tânără de la doi. Dar nu, niciodată nu am să decid să spun ce am văzut deşi am citit undeva că „decizia este un cuţit ascuţit care face tăieturi curate şi drepte, iar indecizia este un cuţit bont care rupe, sfâşie şi lasă muchii zdrenţuite”.

Când gata-gata să mă lungesc la vorbă cu propriile-mi gânduri am fost nevoit să sar din pat „ca împuns”, împuns de un junghi binefăcător care în fiecare sâmbătă dimineaţa îmi aduce aminte că viaţa înseamnă mişcare. Drept consecinţă mi-am desfăşurat vioi programul pregătitor, cu toate cele aferente momentului, după care, printre „mirosuri ascuţite” de mâncăruri puse la gătit, am ieşit din bloc îndreptându-mă hotărât spre Piaţa Mare. În ce scop? Na, uite că aproape uitai să vă informez că înainte de a ieşi din casă mi-am aţintit privirile curioase spre un pachet lăsat de seara pe masa din bucătărie de consoarta mea, pe care scria mare: TOCILAR. Şi cum nicodată nu am fost tocilar am pus pachetul într-o binecunoscută plasă de rafie şi p-aci ţi-e drumul – spre Piaţa Mică, cu cuţitele la ascuţit.

Nemaiavând altceva a vă comunica, vă doresc să aveţi duminica plăcută şi mintea ascuţită!

Prof. I.Sălcuță