În jurul șefului nu miroase a bine… Clipe de viață (XL)

    de - | 8 mai 2016, 1:07 PM | Contributors

    0

    Vrem nu vrem, suntem nevoiţi să recunoştem că omul nu a agreat niciodată ideea de a trăi singur ci a preferat varianta vieţuirii în comuniune cu semenii. Eh, dar ca să răsufli alături sau împreună cu cineva nu e uşor, îţi revin nenumărate obligaţii care aşternute în scris, în ordinea importanţei şi a priorităţii, arată imperativ în sus, spre prima din listă – comunicarea! Fie că sunt numite persoane, indivizi, entităţi, interlocutori sau emiţător şi receptor, toţi aceştia comunică transmiţând şi primind informaţii ce îmbracă forma de mesaje verbale, semne, ştiri, gesturi simbolice, texte scrise etţetera. Şi uite aşa comunicăm fără încetare: în casă, la şi în masă, pe uliţi, în birturi, la stadioane, mai mult „de sus în jos” şi mai puţin „de jos în sus”, de la „stânga” spre cei mulţi, de la „dreapta” spre cei puţini, în limba maternă sau te miri în ce limbi cunoscute sau necunoscute (glosolalie = vorbire în limbi necunoscute)…

    Oricât am suci-o şi am răsuci-o, cea mai la îndemână variantă de comunicare rămâne tot  comunicarea verbală. Prin vorbe exprimăm gânduri, sentimente, intenţii, trăiri ş.a.m.d. Uneori vorbim „în tâlcuri”, „ca din carte”, „în barbă”, „cu glas adânc”… Alteori vorbim „fără miez”, „în dodii”, „alături cu drumul”, „cu jumătate de gură”, „aiurea-n tramvai”, „cu pereţii”, „păsăreşte”, „cu gura altuia”, „de sus”, „vrute şi nevrute”, „verzi şi uscate”, „câte-n lună şi-n stele”… Câteodată „vorbim soacrei ca să priceapă nora”, gafăm „vorbind de funie în casa spânzuratului”, vorbim pe te miri cine ba de rău, ba de bine … Şi uite aşa, „de avem sau nu vorbe cu cineva”, „fără prea multă vorbă” şi „din vorbă-n vorbă” că „mă cam lungii cu vorba”, obligatoriu voi face referire şi la comunicarea non-verbală. Dar nu, nu am să pomenesc de comunicarea prin expresiile feţei, mimică, mişcarea sau poziţia corpului, gesturi… cu atât mai puţin despre comunicarea tactilă ci am să aduc vorba despre comunicarea prin semnale.

    Dacă în multe rânduri strigătul mijloceşte comunicarea între oameni (ţipete, răcnete, sudalme, zbierăte, urlete, larmă de voci, comenzi, îndemnuri la bătaie sau la luptă) sunt situaţii în care oamenii se înţeleg prin semnale sonore sau vizuale. Ca nu cumva să fiu „vorbă-lungă”, „ce mai atâta vorbă!” trec direct la subiect.

    Stimaţilor! Ieri, aşa cam pe la prânz, mi-am încălecat bicicleta şi „am dat o fugă” până la atelierul de reparaţii velo, de la noi, din cartier. Am ajuns cu bine, mi-am sprijinit bicicleta pe crăcană şi am intrat. „Bună ziua meştere!” zic eu. „Bună sssă-ţţţ’ fie biţţţicleta, professssore!” vine răspusul meşterului ca un sîsîit de selep ciupit. La care eu, fără să schiţez nici măcar o tentativă ştearsă de zâmbet, pentru că ştiu că meşterul are „pasul” cam mare între dinţii de sus, continui: „Avem vaselină pentru butuci?”. „Avem, că nu bem! Şşşi când bem, bem sssuc, professsore!” îmi zice omul trăgându-mi şmecheros cu ochiul stâng, semn că lucrarea e ca şi rezolvată. Aşa că ies din atelier, iau bicicleta de pe crăcană şi intru cu ea înmânându-i-o respectuos meşterului. „Când vin după ea?” întreb eu ducând hotărât mâna la buzunarul din spatele pantalonilor ca să scot portofelul. „Fă o pauzzză că sss-a sssunat, professsore! Ia un loc în ssspaţţţiu şşşi cât ai zzzice meditaţţţie ssse rezzzolvă!” mă asigură meşterul. Acu, „fie vorba-ntre noi”, nu că n-aş fi stat doar că rinichii mă îndemnau spre undeva, că băusem cam un litru de ceai de mătasea porumbului. În cele din urmă problema s-a rezolvat, că era dotat cu de toate atelierul meşterului, vorba lui, „avem, că nu bem …” Doar că eu vă spun drept, sistem de acces ca în closeta meşterului nu am întâlnit de când mă ştiu pe mine însumi.

    Stimaţilor! Pe mânerele uşii de la closetă fixase meşterul câte o sonerie de bicicletă, iar la intrare pe perete, precum şi în interior, prinsese în cuiţe câte un carton pe care era scris: REGULAMENT  INTRARE  CLOSETĂ. Iată textul regulamentului:

    În atenţia celui intrat dar şi a celui care vrea să intre:

    • 1 Ţing = Halooo!; Daaa!;
    • 2 Ţing-uri = E cineva?;
    • 3 Ţing-uri = Cât mai stai?;
    • 4 Ţing-uri = Urgentează că mă grăbesc!;
    • 5 Ţing-uri = Aş mai sta o tură!;
    • 6 Ţing-uri = Trage apa din când în când!;
    • 7 Ţing-uri = Ridică-te de pe tron şi ieşi!;

    Stimaţilor! M-am întors acasă pedalând uşor şi râzând de unul singur nu de imposibila reacţie ce ar fi avut-o britanicul John Richard Dedicoat (inventatorul soneriilor pentru biciclete în anul 1877) la vederea invenţiei lui aşezată pe mânerele unei uşi de closetă, ci de comunicarea imaginară pe care mi-aş fi dorit-o cu şeful unei instituţii de seamă din urbea noastră, aplicând regulamntul de mai sus după cum urmează:

    Eu – 1 Ţing; Şeful – 1 Ţing; Eu – 3 Ţing-uri; Şeful – 5 Ţing-uri; Eu – 7 Ţing-uri.

    De ce aş fi încheiat cu 7 Ţing-uri? Pentru că de o bună bucată de timp în jurul Şefului „nu miroase a bine!”

    Prof. Ion Sălcuță

    Distribuie articolul

    Scrie un comentariu

    9 + 7 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.