Viața și-a pierdut mult din poezie și din simplitate, parcă am uitat să râdem și să ne bucurăm. La ultimul examen național – e drept, el a fost doar (încă) o simulare –, absolvenții nu au fost încântați de marii poeți de acum 100 de ani ale căror stihuri, nu-i așa, nu pot expira niciodată. Barbu și Blaga.

Și totuși, un poem frumos se citește într-un minut, ceea ce vă voi ilustra imediat!

Odă simplisimei flori

de Lucian Blaga

Păpădie, ecumenică floare,
după a ta aurie ardoare
– pe nescrisele file –
anul își hotărește fericitele zile.

De un pëan te-nvrednicești,
tu, neluată în seamă, floare de rând.
Sămânță să faci pe pământ
e tot ce dorești. Alt gând nu porți.
Dar înflorești și asfințești
alcătuind o aureolă de sfânt.

Dincolo de un termen științific (pean= imn de biruință) care se cere vizitat la dicționar, poemul acesta simplu și delicat ne învață enorm despre simplitatea vieții și despre bucuria de a fi. Cum să nu ne fie util, când nu cere mari expertize, ci doar puțină bucurie de a citi? Dar unde motivație nu e, nimic nu e.

Atât li s-a cerut la partea a treia a subiectului, să ilustreze că știu ce a scris Lucian Blaga în linii mari, un poet care se predă în toți anii de gimnaziu și de liceu, nota bene. Da, elevii s-au îndreptat spre „tocirea” unui comentariu obosit și l-au reprodus mecanic, inexact, parțial. Sau deloc. De cele mai multe ori, deloc, pagină albă.

În aceste circumstanțe, câțiva adolescenți de la Constanța, deja, s-au hotărât că bacalaureatul trebuie desființat. Tocmai acum când îl amelioraserăm cu camere de supraveghere, cu subiecte creative și cu sesiuni de corectare obiectivă, digitalizată?

Și atunci, care va mai fi direcția școlii? Între violențe, droguri, orare încărcate și reforme peste reforme, bacalaureatul dădea o hartă cât de cât. Un GPS, precum în povestea germană cu Hansel si Gretel.

Oamenii de afaceri ne pot confirma că optimizarea este bună, necesară, dar – de la un punct – ea, optimizarea extremă, va genera taman opusul ei: regresul, pierderea direcției.

Noi, profesorii am încercat să mulțumim toate vocile stridente din școală, toți politicii, toți părinții veniți cu pumnul ridicat spre noi (precum și pe fiii lor agresivi!). Însă, cu toate corectitudinile politice juste sau ipocrite, am ajuns aici într-o intersecție cu atât de mute direcții încât ea devine periculoasă. Am căzut în compromis, căci mulțumindu-i pe toți, nu mulțumim pe niciunul.

Rezultatele slabe de la cea mai recentă simulare spun multe despre psihologia colectivă. Deși neplătiți, profesorii au corectat în condiții foarte științifice, digitalizat, aproximativ 80 de lucrări per capita. Asta în condițiile în care sâmbetele ei corectează tot gratuit zeci de lucrări de concursuri și de olimpiade. Totul printre ședințe de instruire și de optimizare, sub presiunea timpului. Și totuși, profesorii au fost destul de mulțumiți din perspectiva corectării pe laptop a unor lucrări temeinic scanate. Profesorii sunt foarte receptivi la progresul tehnic și acesta chiar devine un progres real. Am corectat din liniștea birourilor noastre la orele potrivite bioritmului personal și nu 3 zile în centre de examene sufocante, în băncuțe de lemn la 42 de grade, așa cum erau zilele de bacalaureat din canicularele ultime veri.

Destul de mulțumiți profesorii, după cum precizam. Dar nicidecum beneficiarii, chiar dacă o lucrare poate fi corectată de fie chiar și 6-8 specialiști din județe și din școli diferite, elevii nu pot accepta anumite rezultate. Visul obiectivizării este tot mai aproape de împlinire, însă nemultumirile sporesc, paradoxal.

Cruzimea diagnosticului dat de corectarea digitalizată este greu de procesat. Obișnuiți cu note de 10 date din plictiseală sau la presiunea părinților, elevii au devenit intoleranți la notele de 7 și de 8.

Dar despre notele de 2, 3 și 4 ce ar mai fi de spus? Cum se obține o astfel de notă la științele umaniste? Vă ofer câteva explicații la îndemâna oricui. Prima: rezolvarea parțială a cerințelor/itemilor. Pagini albe, subiecte rezolvate doar în procent de 25-30 la sută. Niciun efort de voință de a scrie mai mult. Căci este mai ales despre voință aici. Să îți exprimi opinia despre influența presei asupra oamenilor este pentru noi toți. O cerință decentă sosită de la școala vieții. Asta s-a dat la simulare și este just. Toți trebuie să avem un răspuns minimalist măcar la asta, opinez.

A doua cauză, exprimarea prolixă, eliptică, fără logică, fără respectul clarității ideilor, presărată cu greșeli de scriere.

A treia cauză, analfabetismul funcțional. A patra, e psihologică: este doar o simulare vai de ea, …își scriu elevii pe grupurile lor și se contaminează de delăsare. „Încă o simulare, nu are sens să dau tot ce pot”. La acestea, se adaugă alte motive, mult mai personale. Și, în fine, o cauză de mare gravitate: Incapacitatea de a gestiona cele 24 de ore ale zilei. Dacă 2 ore din timpul alocat dependenței de rețelele sociale ar fi salvat, am sesiza cu toții majore progrese la examinări.

În era fake-urilor de tot felul, teamă îmi este că din perspectiva motivației și a psihologiei, tinerii noștri au rătăcit cărarea spre sine, spre fructele dulci din gradina bogată a învățării și a dezvoltării personale. Less is more, însă. Mai mult răgaz de meditație asupra propriului destin și regândirea sensului & timpului vieții, asta vă urez tuturor!

– Anca Giura –