Faptul că un film este unul artistic sau documentar nu este un criteriu care să îi crească sau să îi scadă neapărat valoarea, în mod special în zilele noastre, când se produc documentare foarte bune pe bandă rulantă, ca să nu mai vorbim de faptul că tocmai un documentar românesc este prima mare șansă a României de a străluci puțin în umbra vastei istorii a Premiilor Oscar. Când, însă, un regizor încearcă să trișeze convențiile, apelând, pe deasupra, la bine-cunoscutele rețete ale succesului, care atrag ca un magnet atenția Academiei, ei bine… culmea, chiar are șanse să reușească. Dar asta nu înseamnă că a făcut un film bun.

În istoria foarte recentă a Oscarurilor, biografia cu tematică muzicală „Bohemian Rhapsody” a reușit performanța uluitoare de a încasa patru premii în 2019, dintre care unul pentru Rami Malek, care le-a suflat statueta de sub nasul unor actori de mare calibru precum Willem Dafoe, Viggo Mortensen sau Christian Bale. Îmi place să cred, apropo, că Rami Malek a câștigat, cumva indirect de fapt, pentru rolul din serialul care l-a și făcut celebru, „Mr. Robot”, dar având în vedere că Oscarurile nu au nimic de-a face cu producțiile de televiziune, i-au dat un imbold (cu care n-a făcut mai nimic de atunci) ca să fie și el în elita Hollywoodului. Sau poate a primit premiul pentru că are origini egiptene și „diversitatea” dă al naibii de bine în ziua de azi.

În fine, cu riscul de a lungi prea mult și inutil, mai notez doar că au fost și înainte de „Bohemian Rhapsody” multe biografii muzicale („La Vie en Rose” în 2007, „Ray” în 2004, „8 Mile” în 2002… sau „Immortal Beloved” în 1994 și „Amadeus” în 1984, ca să nu uităm nici de clasici… și chiar un alt film despre Billie Holiday, „Lady Sings The Blues”, în 1972), dar după „Bohemian Rhapsody” parcă a devenit un trend, sub deviza „încercarea moarte n-are”: a urmat „Rocketman” despre Elton John și „Judy” despre Judy Garland, iar în 2020 „Ma Rainey’s Black Bottom” și „The United States vs. Billie Holiday”.

Cel din urmă și cel despre care e vorba acum nu este neapărat un film rău, e un film care merge într-o duminică lejeră, în timpul siestei, e un film acceptabil dacă nu știai nimic până în acest punct despre viața tulburătoare a artistei Billie Holiday, însă poate fi considerat o dramă profundă maxim pe la vârsta pubertății. Problema nu e însă povestea… povestea chiar e ofertantă, cu multe elemente dramatice. Problema nu e nici măcar actrița Andra Day, singura care a adus o nominalizare Oscar filmului. Problema e cu filmul în sine.

În primul rând, deranjează acele efecte de tranziții și colaje folosite mai degrabă în documentarele de tip Discovery, de parcă băieții de la montaj abia acum le-au descoperit . Momentele muzicale n-aveau cum să lipsească, desigur, dar… „Not quite my tempo”, ca să citez un alt film despre muzică (acela chiar superb), „Whiplash”. Din nou, nu muzica e problema, ci relevanța și impactul acestor scene în film.

În această producție, Billie Holiday este mai puțin artistă, e mai degrabă o victimă. O victimă a societății conduse de rasiști, o victimă a heroinei și o victimă a propriei sale comunități, căci și în acest film, precum în „Judas and The Black Messiah”, avem un Iuda, un negru care-și trădează poporul, trădând-o pe Billie Holiday.

Nici aici, nu background-ul istoric este neapărat problema, filmul bazându-se în mare parte pe fapte reale, problema e regizorul (Lee Daniels îl cheamă, dacă v-ați întrebat deja, e afro-american și el și a mai avut un film care a captat atenția Academiei în 2010, cu „Precious”). Regizorul nu prea a știut ce să facă cu această poveste, s-a gândit, în schimb, să o transforme într-un film manifest despre încălcarea drepturilor afro-americanilor. Nu e singurul, desigur. Mai ales în 2020, după cazul George Floyd, cinci filme de Oscar au avut exact aceeași pornire: „Da 5 Bloods”, „Ma Rainey’s Black Bottom”, „Judas and The Black Messiah” și „One Night in Miami”. Oarecum colateral, mai putem include aici și „The Trial of The Chicago 7”, plus cel din urmă (în sensul de ultimul pe listă), „The United States vs. Billie Holiday”.

Tema principală a filmului este faptul că Billie Holiday a fost arestată și abuzată de agenții federali, în aparență pentru dependența ei de droguri, dar în realitate din cauza piesei „Strange Fruit”, o piesă-poezie extrem de tristă despre o oribilă linșare înfăptuită de KKK, o piesă muzicală despre care Guvernul a considerat că sensibilizează prea multă lume, că „face oamenii să aibă gânduri nepotrivite” (se insinuează doar că ar fi întregul Guvern de vină, de fapt capul răutăților a fost comisarul DEA Harry Anslinger, fără doar și poate un oficial rasist). Practic, secvențele cu ilustrarea întâmplării traumatizante din spatele piesei „Strange Fruit” și moartea artistei de la final sunt singurele elemente care-i conferă a anumită gravitate filmului.

Pe de altă parte, pelicula începe cu textul următor: „În 1937, un proiect de lege pentru a interzice în sfârșit linșarea african-americanilor a fost luat în considerare de către Senat. Proiectul nu a fost votat”. Iar textul de final este următorul: „În februarie 2020, proiectul de lege «Emmett Till Antilynching Act» (n. red. numit după un caz de linșare a unei minore din 1955) a fost luat în considerare. Încă așteaptă votul”.

Cu siguranță… sunt cazuri incredibile, rușinoase și condamnabile, care subliniază faptul că rasismul nu a dispărut în întregime nici în ziua de azi în SUA. Sunt sute de povești oripilante din sălbăticia numită America, sunt și multe nedreptăți și nereguli legislative (ajunge să ne gândim că omuciderea este ilegală, dar nu și condamnarea la moarte în majoritatea statelor), dar este cam forțată ideea că dreptul la viață al afro-americanilor necesită legi separate în 2020/21, când au deja aceleași drepturi ca orice cetățean american.

În plus, o poveste tragică din trecutul sumbru al Americii nu îi califică automat unui film artistic calitatea de a fi un film… de calitate. În schimb, condiția este valabilă automat în cazul unui film documentar.

Cât despre romantizarea forțată a presupusei relații dintre cântăreață și agentul DEA negru Jimmy Fletcher (Trevante Rhodes)… nici nu mai are rost să intru în detalii (mai interesantă ar fi fost „exploatarea” relației lesbiene cu actrița Tallulah Bankhead, pe care filmul o cam aruncă în derizoriu), iar doamna de la radio care-i face interviu, Reginald Lord Devine, fiind inventată, este tot degeaba, cumva plasată în film doar ca să sublinieze că avem de-a face cu un caz real și o celebritate reală.

De parcă nu se știa asta.

(Dacă chiar nu, e la fel de trist ca subiectul în sine)

Nota autorului

Explicația notelor:

Zero stele – Execrabil. Epifania prostiei
1 stea – Prost
2 stele – Slab
3 stele – MEH… treacă-meargă
4 stele – Destul de bun
5 stele – Bun
6 stele – Foarte bun
7 stele – Capodoperă

Surse foto: historyvshollywood.com, USA Today, Wall Street Journal, payorwait.com