Mi-a fost frică să mă uit la filmul lui Bryan Singer. Dintr-o prejudecată, care mi-a şi fost confirmată încă din primele minute ale lui. Am crescut cu muzica trupei Queen, fiind şi una dintre favoritele mele imbatabile. Queen a fost întotdeauna altceva, dar a fost singura trupă care nu a înşelat emoţia. Or, tocmai de-asta îmi era teamă, că voi vedea un film lipsit de emoţie.

Scenariul lui Anthony McCarten începe povestea banal şi previzibil. Primele 20 de minute sunt chiar plictisitoare. Cel puţin, aşa mi s-au părut mie, fiindcă oricum ştiam aproape totul despre Queen şi Freddie Mercury. Dar povestea e spusă corect. Chiar, prea corect.

Mi-am alungat toate pornirile de rău augur şi am privit mai departe. Nimic. Nici o emoţie. Norocul a venit de la coloana sonoră, care îmi stârnea nişte amintiri, dar proprii. Probabil din aceleaşi motive a primit premiul pentru cea mai bună imagine la Globurile de Aur, fiindcă eu n-am văzut nimic special la cinema-ul lui Newton Thomas Sigel.

Este adevărat că filmul se autodefineşte unul biografic, însă prea s-a înregimentat în povestea corectă. Prea au fost căutaţi actorii care să semene cât mai mult şi cât mai bine cu cei patru Queen.

Este un film de la care te poţi ridica oricând în timpul rulării, fiindcă îţi dă impresia că n-ai pierdut nimic din ceea ce s-a întâmplat. Vorbesc mai ales în numele celor care au fost fascinaţi de Queen şi muzica lor. În paranteză fie spus, am fost foarte trist când cei trei care au mai rămas au acceptat să colaboreze cu George Michael, care a încercat, fără succes, să îl imite pe Freddie Mercury. Au mai fost şi alte colaborări, la fel de dezastruoase. Lărgind un pic paranteza, singura reuşită a fost cu Paul Rodgers, fiindcă el nu a încercat nici o clipă să imite, ci a colaborat perfect cu Queen.

Deja premiatul de la Globurile de Aur, pentru cel mai bun actor, Rami Malek interpretează corect. Imită bine. Dar nu e Freddie. Fiindcă nu-mi venea să trec ecranul şi să-l ating. Nici Rami Malek nu trece ecranul.

La fel şi Ben Hardy în rolul lui Roger Taylor, precum şi Joe Mazzello în rolul lui John Deacon.

Parcă Gwilym Lee, în rolul lui Brian May şi Lucy Boynton în rolul lui Mary (foto jos), iubita dintotdeauna a lui Freddie, încarcă imaginea cu niţică emoţie. Dar, când să simţi că ai intrat într-o atmosferă, vine tăvălugul cu fidelitatea biografiei.

Nici măcar un reportaj jurnalistic nu e atât de lipsit de trăiri. Filmul nu m-a dus în lumea Queen, aşa cum chiar în scenariu se spune la un moment dat că ei îşi doresc să aparţină celor care îi ascultă, iar aceştia să îşi dorească să aparţină trupei.

Deci, un film contemporan la modă, adică un documentar-dramă corect şi bine făcut. Dar, atât. „Bohemian Rhapsody” este un film pentru canalul Discovery, nu pentru Premiile Oscar.

Dacă aş fi văzut filmul fără să fi ascultat vreodată Queen, niciodată n-aş fi dat vreun play vreunei dintre melodii. Nu mi-ar fi stârnit nici măcar curiozitatea. Prin urmare, după ce am văzut filmul mi-am pus un album de Queen şi l-am ascultat cu ochii închişi. Am înghiţit nişte noduri şi am scăpat şi-o lacrimă, de ce să nu recunosc. Care album? Nici nu mai ştiu.

Nota autorului:

Surse foto: IMDb