Oscar Special: Chicago 7 sau Cântarea Americii

    de E. Nola | 27 martie 2021, 11:45 AM | Film | Oscar Special | Recomandările editorilor

    0

    Aaron Sorkin, înainte de toate dramaturg și textier, a luat Oscarul pentru scenariul adaptat din „The Social Network”. Până aici e bine.

    Pe scenariul filmului său despre procesul liderilor protestelor din vara anului 1968 din Chicago, soldate cu intervenția brutală a poliției și a Gărzii Naționale, lucrează omul de ani buni fără să reușească să găsească un regizor pe măsură, deși a încercat și cu Spielberg, maestrul de necontestat al filmului american din ultima jumătate de secol.

    Dacă vrei ceva deosebit, impresionant și înălțător, ciocolată și vanilie care place la toți, apelează la Spielberg!

    David Fincher, cel cu care a lucrat la „The Social Network” fiind ocupat, opintindu-se cu scenariul tatălui său Joseph despre „Mank” Mankiewicz, un alt scenarist celebru (vezi cronica noastră), așa că asta este, a mai regizat el un film până acum, de ce nu ar putea regiza și procesul celor șapte de la Chicago.

    Zis și făcut, Sorkin, maestrul dialogurilor care dau bine pe scenă chiar dacă în realitate nimeni nu vorbește așa, a făcut rost de ceva bănuți, Netflix a zis și el, de ce nu, și s-a apucat de treabă.

    Filmul astfel realizat, nominalizat la șase Oscaruri – normal, unul pentru scenariu – este un courtroom drama, un gen mult iubit de la cei 12 oameni furioși încoace.

    Iar Sorkin este făcut pentru așa ceva.

    Imaginați-vă un film – nu e greu, ați văzut destule – care în proporție de 80% se desfășoară într-o sală de tribunal. Nu se întâmplă nimic, Terminatorul doarme, Bruce Willis a îmbătrânit și nu mai are nici umor, doar discuții între judecători, procurori, suspecți și avocați. Sala e plină, jurații stau în banca lor, plictis general.

    În realitate da, dar nu și în filmele americane de la cei 12 omeni furioși încoace.

    Pentru ca un film de tribunal să fie palpitant este neapărat nevoie de două lucruri: dialoguri nemaipomenite, cum în realitate nu există, formulate cu tot dichisul, cu schepsis și har retoric, pline de poante și subtexte și niște actori, de obicei mai mulți, având în vedere locul și subiectul, care să joace dumnezeiește.

    Din aceste puncte de vedere filmul lui Sorkin este un succes deplin: dialogurile sunt de-a dreptul shakespeariene, chiar dacă nu se referă la a fi sau a nu fi, ci la războiul din Vietnam și tinerii beatnici din anii șaizeci care manifestau, în ritm de blues și în fum de marijuana, împotriva luării lor cu japca în armată.

    Actorii sunt fără cusur. Unul și unul. Frank Langella în rolul judecătorului senil și corupt e de Oscar, Baron Cohen este yippie-ul perfect, realizând un tur de forță numai și prin faptul că nici nu îți trece prin cap vreodată pe parcursul filmului că el e de fapt Borat. Eddie Redmayne, Jeremy Strong sau Alex Sharp îl completează fără efort în rolurile celorlalți acuzați, nemaivorbind de avocatul lor, jucat sublim reținut și cu atât mai realistic de Mark Rylance. Până și Gordon-Lewitt în rolul procurorului Schultz este adecvarea în persoană și atunci încă nu am vorbit de Michael Keaton, cel care în două scene de câteva minute lasă o impresie cum numai el știe să o facă.

    Și atunci, care-i problema?

    Problema e una mică, dar devastatoare prin consecințe. Problema e că e meseriaș, dar fals. Că e scenariu, nu artă. Iar cea mai mare problemă este că, respectând tradiția americană, e happy-end.

    Cei crescuți pe filme americane, ar putea acum întreba: și care e problema cu asta? Se mai întâmplă, nu-i așa?

    Păi, nu-i așa: în viață nu se întâmplă, dar asta ar fi problema cea mică. Cea mare e că nu se întâmplă nici în artă. Se mai întâmplă doar în filmele americane.

    Și nu e vorba de doar spiritul meu european. Finalul filmului lui Sorkin este deja discutat mult și bine și în SUA.

    Și nu de bine. Dincolo de faptul că falsifică realitatea – scena finală nu a avut loc în sala de tribunal – manipulând în spiritul propagandistic, de la Trump încoace chiar absurd, ideea unei Americi, țara tuturor posibilităților și libertăților unde până la urmă și întotdeauna învinge binele, este chiar de râs modul infantil în care cei șapte și avocații lor sunt înălțați în lumea eroilor legendari.

    Iar asta în situația în care realitatea a fost și mai înălțătoare, chiar dacă în prima instanță cei șapte au fost condamnați. La recurs, condamnările au fost anulate, happy-endul întâmplându-se acolo, nu în scena inventată de Sorkin.

    Eh, chestie de scenariu. Meserie, ce naiba…

    Nota autorului:

    Explicația notelor:

    Zero stele – Execrabil. Epifania prostiei
    1 stea – Prost
    2 stele – Slab
    3 stele – MEH… treacă-meargă
    4 stele – Destul de bun
    5 stele – Bun
    6 stele – Foarte bun
    7 stele – Capodoperă

    Surse foto: Netflix, Associated Press, wikiwand.com

    Distribuie articolul

    Scrie un comentariu

    3 + 2 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.