Vizionând producția Netflix „Ma Rainey’s Black Bottom”, mai devreme sau mai târziu te întrebi la ce te uiți, de fapt: la o piesă de teatru sau la un film? La fel cum te întrebi, la un moment dat, dacă te uiți la „Cântecul de lebădă” al lui Chadwick Boseman sau la o odă în ritm de blues adusă eroinei Ma Rainey, o combinație de Kick-Ass Granny și un simbol de tip Rosie The Riveter pentru negrese. Nu intenționez să subliniez aceste aspecte pentru a discredita filmul, chiar deloc, dar nu pot trece cu vederea nici faptul că în afară de problemele rasiale și discuțiile semi-filosofice pe această temă, despre altceva nici nu prea e vorba în film. Scenariul, respectiv dialogurile nu sunt neapărat rele, nici decorul și costumele nu sunt de lepădat, dar nu este nimic excepțional în aceste departamente. Piesele de rezistență ale filmului sunt, de fapt, actorii… și atât. Ei sunt, în schimb, la mare înălțime, chiar dacă acțiunea principală a filmului se petrece mai mult în subsol.

Filmul regizat de George C. Wolfe și produs de Denzel Washington este o adaptare după piesa de teatru scrisă de celebrul dramaturg August Wilson, supranumit „poetul teatrului Americii Negre”, câștigător a două Premii Pulitzer pentru dramă, dintre care unul pentru „Fences”, o piesă care a fost și ea adaptată pentru film în 2016 de către Denzel Washington, film care, de altfel, i-a adus actriței Viola Davis primul ei Oscar, pentru rol secundar. Acum, actrița concurează într-o categorie mai importantă, „Cea mai bună actriță în rol principal”, și nu este nicidecum o nominalizare exagerată: Davis reușește să ne ofere o apariție cu adevărat copleșitoare și reușește să se metamorfozeze într-un personaj cu o deosebită (scuzați-mi aluzia!) greutate. Ma Rainey (1886 – 1939), pentru cine nu știe, este amintită ca „Mama Muzicii Blues” și una dintre primele cântărețe de blues ale cărei cântece au fost înregistrate pe vinil (la Paramount Records — nicio legătură cu Paramount Pictures).

Deși rolul titular îi aparține actriței Viola Davis, ea apare în film doar 26 de minute și 41 secunde, aflăm de pe IMDb, secțiunea Trivia. Accentul este mai degrabă pe restul formației, pe instrumentiști, care așteaptă după neconvenționala și intransigenta divă. Iese în evidență, ca joc actoricesc, și personajul pianistului Toledo, interpretat de Glynn Turman, însă vedeta incontestabilă a filmului este Chadwick Boseman, în rolul trompetistului Levee, un meloman megaloman și gigolo în devenire.

Pentru fanii săi, prezența lui Boseman are o gravitate bântuitoare, având în vedere că actorul a plecat dintre noi atât de tânăr (la 43 de ani), însă până și cinefilii neinteresați de „Pantera Neagră” din seria Avengers pot fi – și sunt! – de acord că acesta este cel mai bun rol al lui. Luptându-se deja cu cancerul care l-a răpus în cele din urmă, Boseman se dăruiește trup și suflet acestui film, astfel că monologul în care scapă câteva lacrimi și îl înjură pe Dumnezeu pentru că a uitat de el și cei ca el (negrii), nu poate fi decât extrem de înduioșător.

Sursa foto: IMDb

Aproape fiecare ediție Oscar are câte o secțiune în care nu încape nicio îndoială în privința câștigătorului. Anul acesta, „Cel mai bun actor” e o astfel de categorie. Să nu câștige Boseman nu ar fi doar o mare surpriză, ci ar degenera într-un monstruos scandal. Și știm foarte bine de ce spun asta.

Despre problema rasismului, din nou, „pe scurt”:

Când vorbim de filme de Oscar, nu se poate fără două-trei exemple care merg pe o anumită rețetă a succesului. Corectitudinea politică, înainte de toate, funcționează ca un magnet, e un pretext irefuzabil și irefutabil, mai ales când se pune pe masă problema asupririi negrilor. De fapt, Academia Americană a Filmului a și oficializat-o: diversitatea și incluziunea vor fi criterii obligatorii de eligibilitate pentru categoria „Cel mai bun film”, începând cu ediția din 2025. Dar de la scandalul #OscarsSoWhite încoace, asistăm an de an la acceptarea acestui element de necesitate la Oscaruri, iar producătorii de filme s-au prins rapid, întrecându-se, care cum poate, cu cel puțin câte o „ofertă” de acest gen. Adică un film cu negri, despre negri și – partea asta fiind discutabilă – pentru negri. E discutabilă, pentru că e vorba de America, în definitiv… și oricât de cool au devenit negrii în ultimele decenii, odată cu muzica Hip-Hop și R’n’B (sau cu Jazz și Blues cu mai mult timp în urmă), oricât de negru a fost și este Obama, inegalitatea de șanse tot se resimte, în continuare. Pe urmă… e discutabilă și această ultimă parte și, drept e, cam greu se judecă treaba de aici, din partea cealaltă a globului. Sunt oare aceste probleme de asuprire cazuri izolate, pompate la nivel de problemă națională și internațională odată cu expansiunea social media… sau sunt chiar la fel de multe și grave ca înainte, în secolul trecut (ca să nu mai vorbim de Secolul XIX, când s-a produs și Războiul Civil)?

Dacă e să judecăm după filmele nominalizate în ultimul timp la Premiile Oscar, sunt probleme la fel de actuale, din moment ce se simte nevoia și în ziua de azi să se reitereze aceeași și aceeași discrepanță. Am mai spus-o și mă repet, profitând de „luxul” de a nu fi jurnalist în America, pentru că acolo aș fi linșat în public și fără echivoc pentru această părere, chiar dacă condamn categoric rasismul: mi se pare că această insistență pe problemele rasiale fac mai mult rău decât bine.

Noile reglementări ale Academiei mi se par chiar binevenite și (probabil chiar) necesare, tocmai pentru că filmele – mai ales cele de Hollywood – pot funcționa ca barometre pentru zilele noastre, precum și ca produse audiovizuale formatoare de opinii. Este mai mult decât necesar să nu uităm greșelile din trecut, tocmai ca să nu le comitem din nou (mă refer la americani, dar și generalizat la întreaga umanitate), dar sunt de părere că producătorii de filme ar trebui să se folosească de incluziune, diversitate și corectitudine politică ca elemente de normalitate… și nu de propagandă.

Sursa foto: David Lee / Netflix

Disputa legată de Premiile Oscar ar putea fi, în definitiv, redusă la un singur aspect: ce contează în primul și în primul rând? Arta… sau mesajul, respectiv această responsabilitate autoasumată de sensibilizare, conștientizare și educare a maselor? Nu de parcă răspunsul ar fi un secret. A fost și este undeva la mijloc, dar cu balanța înclinată spre a doua variantă.

„Ma Rayney’s Black Bottom” este nominalizat în cinci categorii: „Actor în rol principal” (Chadwick Boseman), „Actriță în rol principal” (Viola Davis), „Costume”, „Scenografie” și „Makeup & Hairstyling”, dar… surpriză(!), nu și în „Cel mai bun film”, deși oarecum ar fi fost de așteptat tocmai datorită argumentelor aduse mai sus, în „scurta” pledoarie despre probleme rasiale în America și la Hollywood. Însă hai s-o spunem pe aia dreaptă: ca film în sine, nici nu merita!

Merită, în schimb, cu prisosință cele cinci nominalizări, în mod special – cum spuneam mai sus – regretatul Chadwick Boseman, caz în care câștigul este aproape gravat în ceruri. Nu pentru că a fost ultimul său rol și așa ar fi politically correct, ci pentru că, într-adevăr, omul a dat totul… și a demonstrat că locul lui e printre stele.

Nota autorului:

Explicația notelor:

Zero stele – Execrabil. Epifania prostiei
1 stea – Prost
2 stele – Slab
3 stele – MEH… treacă-meargă
4 stele – Destul de bun
5 stele – Bun
6 stele – Foarte bun
7 stele – Capodoperă