Oscar Special: „Judas and the Black Messiah”, socialismul negru și revoluția care încă nu și-a decis culoarea

    de [email protected] | 23 aprilie 2021, 12:48 PM | Film | Oscar Special | Topic special

    0

    Ca un fapt divers, în iulie 1966, Marvel Comics a introdus în benzile sale desenate un personaj revoluționar. E de reținut, aici nu e vorba de „revoluție” partizană, ci de o noutate radicală (pentru acele vremuri) în domeniu: a apărut primul supererou african, Black Panther. Fără nicio legătură cu acesta (după cum confirmă și un articol The Wrap), peste doar câteva luni, pe 15 octombrie 1966, în Oakland, California, studenții Bobby Seale și Huey P. Newton au înființat Black Panther Party, un partid marxist-socialist cu misiunea de a apăra drepturile afro-americanilor și de a asigura anumite servicii sociale tot pentru ei. Nu de puține ori însă, având în vedere contextul socio-politic, apărarea negrilor s-a luat mult mai în serios, „apărarea” a devenit „protecție” (chiar protecție armată, dacă era cazul… și era!) față de „porci”, adică față de polițiștii deseori rasiști, ori – cum ziceau camarazii / tovarășii Black Panther – „fasciști”. După asasinarea lui Martin Luther King Jr. (1968), conflictele au degenerat și mai rău, mișcarea de trupe ale panterelor devenind subiect de securitate națională.

    Legăturile istorice cu prezentul ar fi cel puțin interesante, dacă n-ar fi îngrijorătoare și chiar triste, având în vedere că și după o jumătate de secol ne lovim de aceleași probleme sociale și, deseori, de tragedii. În anul 2020, actorul care a interpretat personajul fictiv Black Panther, Chadwick Boseman, a murit de cancer. Nu m-ar mira dacă actorul ar ajunge în viitorul apropiat o figură emblematică pentru comunitatea afro-americană, dar, desigur, nu e nicio problemă cu asta. „He was a damn good soldier! (A fost un soldat al naibii de bun!)”, se spune în filmul „Da 5 Bloods”, tocmai despre personajul jucat de Boseman (rol pe care nu l-a primit întâmplător, se știa deja că nu va trăi mult). Tot fără nicio legătură și tot în 2020, pe de altă parte, George Floyd a murit sufocat de un polițist, ceea ce a generat proteste vehemente în State împotriva rasismului și brutalității poliției, reiterând lozinca „Black Lives Matter”.

    Adaugă la aceste evenimente de tristă amintire sloganurile și acuzațiile la adresa clasei politice din ultimul timp, în mod special cele de pe buzele afro-americanilor, adaugă tot haosul general, inclusiv asediul capitoliului de la începutul acestui an și… parcă ne-am întors în timp, în perioada revoltelor violente și descreierate din anii ’60, diferența e doar că – din fericire – lipsește războiul. „E posibil să ne confruntăm cu o perioadă de fascism în toată regula”, spunea în perioada Războiului din Vietnam activista negresă Angela Davis, iar partea îngrijorătoare e că acest cuvânt, „fascism”, este din nou pe buzele multora, în mod special în SUA și printre afro-americani, chiar dacă americanii (incluzând aici și afro-americanii) habar n-au ce-nseamnă fascismul, cum n-au habar cu adevărat nici ce înseamnă socialismul, respectiv comunismul. Nu mă refer la partea filosofică, ci la sistemul politic. Libertatea de exprimare din ce în ce mai pronunțată a minorităților americane din ultimul timp pare să scoată, în schimb, la iveală un curent ideologic vechi, discrepanțele sociale și rasiale din America fiind puse în cârca capitalismului, în timp ce se vorbește despre frăție și egalitate de șanse în termeni din ce în ce mai evident socialiști.

    „Războiul este politică cu vărsare de sânge, politica este război fără vârsare de sânge”

    Fenomenul social nu putea să fie evitat nici de showbiz, respectiv de Hollywood. Cumva, ca un răspuns artistic la realitatea americană de dinaintea pandemiei, de parcă cineaștii s-au vorbit între ei, patru filme de Oscar s-au nimerit să trateze aproximativ aceeași perioadă, dintre care două aproximativ același subiect, dar cu personaje diferite. „One Night in Miami” e despre Muhammad Ali, Malcolm X și Sam Cooke la începutul anilor ’60, „Da 5 Bloods” e cu multe flashback-uri la Războiul din Vietnam (1955 – 1975) și umplut cu materiale de arhivă cu toți activiștii negri (printre care și Bobby Seale), „The Trial of The Chicago 7” e despre celebrul proces din 1968, de după protestele studenților și războiul lor stradal cu polițiștii…

    …iar „Judas and the Black Messiah” este tot despre acea perioadă, ignorând însă complet protestele studenților albi, marșând mai mult pe socialiștii negri și eroul Fred Hampton, vicepreședintele Black Panther Party și președintele filialei Illinois. Legătura dintre cele două filme – „Chicago 7” și „Judas” – este cu atât mai vagă având în vedere că, în primul, Bobby Seale este singurul negru care primește atenție (totuși, nu prea multă), iar în „Judas and The Black Messiah” el nici nu apare. Fred Hampton, în schimb, apare în ambele, doar că în „Trial of The Chicago 7” este un personaj nesemnificativ (stă în spatele lui Bobby Seale în sala de judecată și de două ori îi șușotește ceva) și, mai mult de atât, acolo este o apariție fictivă, potrivit historyvshollywood.com.

    „Poți ucide un revoluționar, dar nu poți ucide o Revoluție”

    Contextele istorice și actuale, precum și cele socio-politice și mondene fiind trecute în revistă, să vedem și despre ce e vorba în „Judas and The Black Messiah”, respectiv de ce va conta (sau nu) un asemenea film la Premiile Oscar.

    Despre acțiunea filmului ar fi inutil să povestesc mult, având în vedere că e bazată pe un caz real și am divulgat deja destul de multe prin cele scrise mai sus.

    Ar mai fi, totuși, eroul principal, trădătorul (sau „șobolanul” – ori „Iuda”) Bill O’Neal, jucat destul de convingător de LaKeith Stanfield (nominalizat pentru rol secundar), un hoț de mașini forțat de FBI să se infiltreze în Black Panther Party și să le saboteze acțiunile din interior, respectiv să informeze autoritățile despre orice mișcare a lor. Merită atenție și Martin Sheen în rolul șefului FBI și actorul Jesse Plemons (agentul federal Roy Mitchell), cel care a făcut o figură bună și în „I’m Thinking of Ending Things”, chiar dacă nici respectivul film și nici actorul nu a impresionat juriul Academiei.

    Încă un fapt divers, de data aceasta chiar din film: la un moment dat, agentul FBI Roy Mitchell (Jesse Plemons) spune despre Bill O’Neal (LaKeith Stanfield) că „acest tip ori merită un Oscar, ori chiar crede în tâmpeniile astea” (referindu-se la propaganda panterelor). Faină aluzie la viața reală, deși nu pot să bag mâna-n foc că a fost intenționată.

    Și un al treilea fapt divers… o bizarerie, de fapt. Se face că alături de LaKeith Stanfield, în categoria „actor în rol secundar” concurează și Daniel Kaluuya cu același film (el în rolul revoluționarului Fred Hampton, un fel de Che Guevara negru). Cu alte cuvinte, „Judas and The Black Messiah” nu are actor principal, dacă e să ne luăm după alegerile Academiei. E drept, pe afiș este scos în față Kaluuya, chiar și pe IMDb este primul actor în distribuție, doar că… Daniel Kaluuya fiind la a doua nominalizare Oscar și fiind favorit acum, nu ar fi fost oportun să concureze în categoria „actor în rol principal” tocmai împotriva lui Chadwick Boseman, cel care va câștiga aproape 100% sigur post-mortem. Dincolo de merite artistice, e și o chestiune de #OscarsSoWhite și „diversitate etnică” în joc, la urma urmei, blabla-uri de-astea cvasi-obligatorii mai nou. În orice caz, printre ceilalți nominalizați, Kaluuya chiar merită statueta, însă e cu semnul întrebării dacă nu cumva nominalizările s-au aranjat în asemenea manieră încât să mulțumească pe toată lumea, incluzând aici neapărat minoritățile, căci în caz contrar ar ieși cu scandal și de data aceasta. „It’s not a question of violence or non-violence. It’s a question of resistance to fascism or non-existence within fascism”… Pardon, am glumit. E un citat din film, totuși, pe care nu știam unde să-l mai inserez.

    Filmul mai concurează și la „scenariu original”, „piesă originală” („Fight For You” de H.E.R.) și „imagine”, probabil cu mari șanse la primele două, deși eu aș scoate în evidență imagistica filmului și, mai ales, cromatica aleasă, filtrul albăstrui și cel verzui, cu ocazionale tente roșii. Acestea sunt elemente care pot ocoli ușor ochiul neformat, dar care dau indubitabil un ton cu totul și cu totul diferit filmului. Albastrul reprezintă, desigur, Poliția, verdele ne aduce aminte de armată, iar roșul reprezintă sângele, precum și revoluția, socialismul sau, în alte circumstanțe, comunismul.

    Păcat că producătorii nu s-au gândit să distribuie pe internet cele mai reușite cadre din film.

    Aș vrea să atrag atenția în mod deosebit asupra secvenței în care o mașină se oprește într-un gang, seara, în ploaie, superba imagine urban-pitorească fiind împărțită – aparent, în mod natural (desigur, în realitate artificial) – în verde și roșu.

    Întrebarea cea mare privește însă cea mai importantă categorie la Premiile Oscar: „Cel mai bun film”.

    Fiind în sine o problematică care depășește sfera artistică și depășește chiar și „cerința” #OscarsSoWhite, un eventual câștig ar pătrunde în sfera socială, având în vedere contextul socio-politic și istoric despre care am tot scris mai sus. E știut faptul că Academia Americană de Film are o înclinație aproximativ socialistă (la nivel ideologic) și e știut și faptul că, teoretic, nu are nicio obligație sau responsabilitate politică… rămâne de văzut, așadar, dacă va alege să „legitimeze” cumva, pe plan artistic, mișcarea revoluționară care, deocamdată, poate e mai activă în showbiz și pe social media decât în realitate.

    Apoi mai e și „ura” intrinsecă a Academiei față de Netflix și serviciile de streaming în general, astfel că e de așteptat să câștige un film produs de un studio cu tradiție, cum e Warner Bros., distribuitorul filmului „Judas and The Black Messiah” (chiar dacă… de voie, de nevoie, din cauza Covidului, l-a preluat serviciul de streaming HBO Max, parte din aceeași companie ca și WB). Desigur, nu e singurul film în categoria „Cel mai bun film” care aparține unui studio clasic… dar este singurul cu și despre negri.

    Nota autorului

    Explicația notelor:

    Zero stele – Execrabil. Epifania prostiei
    1 stea – Prost
    2 stele – Slab
    3 stele – MEH… treacă-meargă
    4 stele – Destul de bun
    5 stele – Bun
    6 stele – Foarte bun
    7 stele – Capodoperă

    Surse foto: The Lumperjack, PolitiFact, CineMagia, Empire

    Distribuie articolul

    Scrie un comentariu

    9 + 9 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.