Era o după-amiază târzie de august, începuse să se întunece. Cerul, care se vedea împrejurul clădirii Consiliului Județean de un alb întunecat, avea o culoare caldă, albastră, umplând sala cu un anumit lirism și îndulcind oarecum atmosfera aceea de decădere. Se putea aproape simți răsuflarea caldă a lacului cafeniu de după Casa Sindicatelor, de unde venea un vag parfum de banane și cafea. O fi fost ceva nuntă la Restaurantul Laser. O atmosferă asemănătoare era evocată și de cântecele muzicanților rromi de la barul de după colț. Madame Bovarycevici stătea singură în sala mare a CJA, visătoare, suspinând ca o privighetoare fără aripi la masa principală, în fața microfonului oprit. Ai fi crezut că se gândea la nemurirea sufletului, dar în adâncul ei gingaș îi tulburau suflețelul țeluri și aspirații mult mai cu tocurile pe pământ. Se visa înapoi în Camera Deputaților. Ce să caute ea printre nerozii ăștia, printre primitivii ăștia de pe plantația asta provincială numită Arad, se gândea oftând din ce în ce mai vizibil, după care-și scoase vechea carte… de vizită, de deputată, și se holbă la ea îndelung. După vreo jumătate de oră de stat în această ipostază, își ridică privirea și dădu hotărâtă cu pumnul în masă. Îi păru rău după aceea, căci era să-și rupă unghia proaspăt manichiurată, dar ideea care-i venise o mobiliză s-o țâșnească în biroul lui Cionca, președintele Consiliului care provenea, știa bine madame Bovarycevici, de pe plantația Pecica.

Cionca era în sala de meditaţie când „directoarea” (așa a ordonat de urgență să fie numită cât timp stă printre sălbaticii ăștia de săteni) a intrat urmată de un elev nou (Bîlcea), îmbrăcat orăşeneşte, şi de un băiat de serviciu (Ando), care aducea un pupitru din cele mari. Cei care dormeau se treziră, sărind cu toţii în picioare, ca şi cum ar fi fost surprinşi făcându-şi lecţia.

– De astăzi încolo o să-mi spuneți „doamna directoare” și o să fie aici în CJA ca la școală, ați înțeles?! O să vă-nvăț eu cum merg lucrurile, băi, nătărăilor! Tot ce trebuie să știți e să faceți exact cum zic eu și dacă o să-mi iasă planul genital… ăăă, genial am zis! Ce vă uitați așa ca babuinii?! Deci atunci… poate chiar o să scăpați de mine, c-o s-o-ntind direct spre capitală, măi, țăranilor!

– Dar… doamna Bovarycevici… eu sunt președintele CJA, iar dumneata doar vice. N-ar trebui să fiu eu „directorul”?

– Taci acolo, pecicanule! Când o să-ți vină o idee atât de formidabilă ca și mie, o să mai vorbim. Poate o să bag și o dumă bună pentru tine la Ghiță, să te ridice din anonimat.

În acel moment, Cionca își aplecă privirea și începu să-și roadă unghiile cu poftă.

– Ia ascultați aici cu toții! Facem o campanie educațională – știți ce-i aia „educațională”, sper – ca țărănimea asta de Arad să afle de mine și să se convingă instantaneu că locul meu e la București. Tu! Vasilică!

– Eu?! Dar eu nu sunt Vasilică, sunt Doru Sinaci, directorul Centrului…

– Taci din gură! Cine se ocupă de astea (își scoase cartea de vizită de deputată și o flutură sub nasul lui Sinaci)… de bibilituri din astea?

– Să tac din gură sau să zic? întrebă pios Sinaci, vizibil derutat și rușinat pentru faptul că era, într-adevăr, foarte derutat.

– Zi-mi! Cine se ocupă de cărți…

– Didilescu! o întrerupse Sinaci cu repezeală, gândindu-se că avea un răspuns de nota zece. Dacă e vorba de bibilituri e fără doar și poate Didilescu, că de aia-i acolo, la Bibilotecă!

– Bun! Nu ești tu chiar atât de prost precum pari, Vasile. Fii atent aici! Vreau să se găsească din astea în toate tramvaiele din satu’ ăsta, să se știe de Madame Bovarycevici și de funcția bine-meritată!

– Am înțeles, să trăiți! strigă silitorul Sinaci dintr-o poziție instantă de drepți și țâșni afară pe ușă.

– Voi doi, continuă madame Bovarycevici arătând spre Bîlcea și Ando, contactați-i pe ăia de la RATB și mobilizați-i și pe ei!

– Dacă-mi permiteți, doamnă, zise cu glas mieros Ando, am să rezolv eu, că-s în relații bune cu cei de la CTP… dar vedeți, e CTP, nu RATB…

– Nu contează! Tu fă ce ți-am zis! Hai, fuga, fuga… că ne presează timpul! În toamnă vine campania erectorală… vreau să zic electorală și până atunci trebuie să terminăm cu treaba asta educațională în tramvaie!

A trecut aproape o lună,

iar în tramvaiele arădene au început să apară cărți de care Bibiloteca nu mai avea nevoie, dar partea proastă era că nici călătorii de zi cu zi nu aveau nevoie de ele. Partea și mai proastă de atât era să fie constatată cu stupoare în momentul în care, în fața presei și a câtorva băgători de seamă, chiar pe un Imperio curățat în prealabil de Ando, madame Bovarycevici trebuia să spună câteva cuvinte despre campania ei… chiar dacă nu-nțelegea de ce s-a umplut coșulețul din tramvai cu niște anonimi ratați precum Jules Verne sau Mark Twain în loc de cărțile ei de vizită. Avea norocul că înaintea ei s-a băgat în seamă Sinaci, care a-nceput să vorbească în microfoane despre cultură, educație și prostii de-astea. Până să-i vină rândul, madame Bovarycevici s-a iluminat rapid și chiar a-nceput să-i placă, dintr-odată, ideea. Era privită acum ca și ăla bătrân din fosta emisiune de (slavă Domnului!) numai cinci minute de pe ProTV, ăla de bâlbâia întruna chestii de neînțeles despre cărți… sau ăsta mai nou de pe Digi, ceva „Paraschiv” din ceva emisiune de torogoată, „Dă-te la o parte”, parcă. „E de bine! E chiar foarte bine”, se gândea madame Bovarycevici cu zâmbetul pe buze, simțindu-se, dintr-odată, o adevărată doamnă a culturii în sărăcia asta de Arad. Numa’ bine! Nici nu mai era nevoie să-i educe pe tăntălăii ăia de la CJA despre cum se face treabă, că oricum, va ajunge ea până la iarnă la București privită ca o „intelecturară”, își zicea în gând, împlinită nevoie mare de genialitatea ei.

N-a fost să fie,

lua-le-ar dracu’ pe cărțile naibii și pe sătenii ăștia de Arad care n-o apreciază pe doamna Bovarycevici la adevărata ei valoare!

Ca o consolare umilă și amărâtă, redacția Special Arad îi oferă acum Dimploma „Un tramvai numit dorință”, cu scuzele de rigoare… n-am găsit altă rimă!

bovarycevici

Special Arad, 29 decembrie 2016, 10:26 PM