Era neagră ca Angela Davis, asemănare întărită și de părul ei ca sârma și care nu avea nevoie de fierul fierbinte al coaforului pentru a forma o cupolă deasupra feței sale care radia mai tot timpul hotărâre și o bunăvoință circumspectă.

Cum ea stătea la capătul rândului unde se termina clasa a V-a cu limba de predare în română, parte a careului de început de an școlar, eu din celalalt capăt al rândului aveam perspectiva necesară să realizez că este o femeie în toată regula, cu toate ondulațiunile și protuberanțele pe care colegele mele de clasă le aveau doar ca promisiuni, și cu toate acestea avea ceva în ea de fetiță care va arăta imediat lumii că lucrurile nu sunt cum par a fi.

Victoria era profesoara de română și diriginta noastră, a primei clase de predare în limba româna din Zerind, probabil prima din țară formată exclusiv din unguri. Terminase de un an filologia la Cluj, locuia în centrul de raion, Chișineu-Criș, era măritată, având soțul plecat în armată și nu vorbea o boabă în maghiară.

Vestea că din a cincea voi trece în clasă cu predare în limba română m-a umplut cu o puternică mândrie nu neapărat patriotică, în fond, îmi ziceam, nu e mare lucru să înveți maghiara în maghiară și, din câte se pare, tocmai pe atunci au realizat asta și tovarășii de la Inspectoratul Școlar din Oradea, cei care au pogorât în Zerind, încă din primăvară, cu sarcina clară de partid să-i convingă pe părinții celor mai buni copii din clasa a patra, vorbitori exclusiv de limbă maghiară, să-și înscrie pruncii în clasa a cincea la predare în limba română.

Au pus umărul și înțelepții satului, explicându-le părinților, majoritatea dintre ei de la coada sapei, că nu este rău dacă, având în vedere că trăim totuși în România, copiii lor vor vorbi limba statului ai cărui cetățeni sunt, ocolind acele probleme, nu prea multe, e drept, de care se lovesc ei atunci când se mai duc pe ici-colo să-și aranjeze anumite probleme de natură birocratică. Vin vremuri noi, le spuneau acești tovarăși într-o ireproșabilă limbă maghiară, lumea e în schimbare, nu mai putem trăi la nesfârșit în trecut, trebuie să-i pregătim pe copii pentru aceste glorioase vremuri care sunt pe vine.

În ceea ce ne privește pe noi, copiii, mai precis prima parte a clasei a patra, nu foarte numeroase, nu am știut mare lucru despre aceste pregătiri, discuții și întâlniri, am devenit cu atât mai surescitați cu toții la aflarea veștii, în fond am ajuns astfel într-o elită evidentă, fiindcă trecerea pe limba română a fost făcută în ordinea descrescătoare a mediilor, oarecum aristocratic și nu neapărat în spiritul egalitar al puterii muncitorilor și țăranilor, dar asta este, progresul cerea pe atunci, ca și acum de altfel, sacrificii. Mie mi-a părut cel mai rău de țiganca oacheșă, apelată de toți fără diminutivare, Maria, cea care în clasa a patra avea deja țâțele perfect dezvoltate. Era frumos dacă trecea și ea, însă rezultatele sale școlare au condamnat-o la continuarea studiilor în limba maghiară, o banalitate pentru o unguroaică, chiar și mai puțin evoluată, însă nu atât de simplu pentru o țigăncușă dezvoltată prematur sau, cel puțin, cam devreme.

Am trecut repede peste pierderea Mariei, țiganca trupeșă, după ce am făcut cunoștință cu Doamna profesoară și dirigintă, Victoria, prima și singura persoană din sat și din școală care știa românește așa cum scrie la carte. Întâlnirea noastră s-a produs intempestiv, dar previzibil datorită fâșneței mele mame, cea care a abordat-o aflând că este în căutare de chirie. A convins-o foarte repede să stea la noi, ai mei tocmai au terminat casa cea nouă, acțiune în urma căreia tatăl meu s-a retras să se odihnească un pic la Gherla (Szamosújvár, cum am aflat mai târziu), așa că aveam spațiu berechet.

Victoria s-a mutat la noi, iar eu într-o lună am învățat românește, devenind neoficial vocea ei în sat și cel care intervenea în situații limită. Putea fi identificată ușor oriunde se afla, neasemănându-se cu nimic familiar și obișnuit pentru locuitorii Zerindului, nemaivorbind de fâșul ei de un roșu incomparabil și oarecum ireal, pe care îl purta zilnic din toamnă până-n primăvară cu o căptușeală de blană sintetică ce se prindea cu nasturi în interior, iar în zilele calde dar ploioase, fără căptușeală. La școală era Doamna Diriginte și Doamna Profesoară – la noi în sat tovarăș (elvtárs) era un cuvânt de batjocură, folosit doar dacă intenționai să dai de înțeles că nu dai doi bani pe cineva – acasă Viky, devenind pe nesimțite sora mea mai mare, ciudată și sexi de care nu am avut noroc, eu fiind primul, singurul și unicul copil al părinților mei.

În lungile seri de iarnă, ea, la lumina lămpii cu petrol, îmi povestea filme pe care le-a văzut la Cluj, în studenție, eu fiind foarte atent să nu mă trădez cu vreun film pe care l-am văzut și eu la cinematograful sătesc unde se dădeau două filme pe săptămână dacă motorul care genera curentul necesar pornea totuși, fiindcă modul în care povestea în timp ce eu mă uitam la ea nu se compara cu un film văzut a doua oară.

Tezele și extemporalele le corectam împreună, ea având grijă să-mi dea lucrarea concurentului meu la premiul I, fiind convinsă că aceasta încredere mimată – ulterior verifica tacit abordarea mea – îmi va întări responsabilitatea și încrederea de sine, fără de care nu putem vorbi de un bărbat adevărat, așa cum îmi atrăgea atenția mereu atunci când venea vorba de soțul ei aflat în armată.

În prima vacanță de vară, adică la sfârșitul clasei a cincea, m-a luat cu ea acasă în Maramureș, undeva într-un sat de munte de lângă Târgu Lăpuș, Magyarlápos, cum am aflat mai târziu, în Suciu de Jos, despre care am luminat-o că în mod sigur vine de la szőcs sau szűcs în maghiară și se traduce Alsószőcs, aflând, tot mai târziu, că presupunerile mele făcute cu superbie intelectuală, cultivate cu bucurie pedagogică nedisimulată de Victoria, se verificau, atunci ajungând doar la concluzia elementară că dacă noile autorități voiau o traducere după înțeles, nu după sonoritate, trebuiau să opteze pentru Cojocaru de Jos.

În drum, ne-am oprit la Gherla (Szamosújvár) cu pachetul pregătit de mama pentru tatăl meu, aflat la reculegere și recalificare în pușcăria despre care la vremea respectivă știam doar exact atâta că el se afla acolo. M-am prezentat la „vorbitor”, Victoria, nefiind rudenie calificată, neavând voie să intre, dar pentru că bărbatul acela adevărat invocat mereu de ea se afla în mine deocamdată doar ca potențialitate, mi-am cam pierdut cu firea văzând atâtea sârme și uniforme, alegând o formă feminină de ieșire din situație: am leșinat pur și simplu. Milițienii, despre care mai târziu am aflat că se numesc caralii în graiul românesc de pușcărie, luați pe nepregătite, au trecut la măsuri nemaivăzute: am fost introdus în „perimetru”, resuscitat și relocat fără nicio reținere și formalitate lângă tata în vecinătatea aproximativă a mormântului celui mai vestit haiduc maghiar care și-a găsit sfârșitul în acel stabiliment.

Cum?, m-a întrebat contrariată Viky, după ce am revenit și i-am povestit de întâmplare și de mormântul lui Rózsa Sándor.

Un fel de Toma Alimoș al ungurilor, i-am răspuns plin de siguranța celui care tocmai a trecut o probă bărbătească și începe să înțeleagă relația româno-maghiară.

Citiți și:

Ungurul din mine în România din Dumneavoastră…(I)