Prima încercare, probálkozás sau eseu, reszpektiv esszé

Eu m-am născut acum șaizeci și ceva de ani în Ungaria.

Mai precis, și ca să nu vă duc de la început în eroare, toate circumstanțele și împrejurările de atunci din jurul meu indicau această posibilitate.

Comuna se numea Zerind, se vorbea, se înjura și se cânta în ea doar ungurește, iar oamenii toți, indiferent de sex și apartenență socială, aveau nume și apelative ungurești, gen Jani bácsi sau Eszti néni.

Destul de târziu, odată cu aflarea adevărului, pe care îl bănuiam de o vreme, că nu Jézuska (Moșul în terminologia locală) vine cu pomul, ci vecinul, am aflat și faptul nu mai puțin bulversant că, în ciuda acestor realități de netăgăduit, Zerindul se află în România, chiar dacă doar la trei minute zbor de pasăre de Ungaria.

Pe atunci deja aflasem că există în jur și sate în care se vorbește nu doar ungurește, cum ar fi Avram Iancu, prima comună cum mergi spre Oradea și pe care, din rațiuni mult timp de neînțeles pentru mine, tata o pomenea doar ca Regina (Redzsina, ca să fim exacți. Am aflat foarte târziu, grație studiilor mele, neîntrerupte nici până astăzi, de istorie, că satul, unul colonizat după 1918, se numea inițial Regina Maria, ca omagiu adus fundației care a susținut financiar colonizarea).

Starea mea de confuzie din acele vremuri, pe care eu, de altfel, nu le socoteam de loc confuze, a continuat și cu ocazia primei mele ieșiri din comună, atunci când bunica din Pădureni, numit desigur exclusiv Erdőhegy, m-a luat cu trenul la Băile Felix, Félix-fürdő, normal, pentru noi, acolo unde se ducea în fiecare an la terminarea secerișului. După legendarul familiei, ajunși în gara din Chișineu Criș, numit de noi doar Köröskisjenő sau și mai scurt Kisjenő, m-am arătat destul de mirat de prezența masivă în zonă a unor oameni care vorbeau o limbă pe care eu nu o înțelegeam. Bunica nici nu a priceput la început ce bai am, dar în cele din urmă a înțeles, desigur, și mi-a explicat cu calm și răbdare, în fond eram singurul ei nepoțel, că oamenii aceia vorbesc românește și nu este nimic deosebit în asta.

Confuzia mea a ajuns la apogeu atunci când, peste câțiva ani buni, am aflat că cel mai bun prieten din copilăria aceea de la începuturi nu se numea în acte Pintye Tibor (pronunțat Pintyetibi), ci Tiberiu Pintea și nu putea fi considerat ungur fără probleme, chiar dacă nu vorbea nicio altă limbă decât maghiara, având în vedere că tatăl său, chiar dacă i-a părăsit înainte ca Tibi să-l cunoască, era român în trecere prin Zerindul meu cel unguresc, reușind, din câte se pare, trecând nonșalant peste bariera lingvistică, să-i cadă fulgerător cu tronc mamei zerindance ale lui Tibi, dar nedorind să se maghiarizeze de tot, a plecat în scurt timp mai departe.

Pentru că da, stimații mei concetățeni, Dumneavoastră, în Zerindul meu natal asta era soarta celor care se stabileau acolo, indiferent dacă erau nemți, slovaci sau români, de evrei nici nu mai are rost să vorbim, ei fiind deja pe atunci îndepărtați misterios din viața comunei. Misterul se referea mai mult la întrebările mele fără răspunsuri clare adresate tatălui meu, cel care povestea nostalgic deja despre tinerețile sale, pomenind de negustorii evrei din comună, care, sâmbăta, îl umpleau de dulciuri pentru că le aprindea focul în sobe.

Milițianul (milicista) Gyorgye (Gheorghe, normal) vorbea perfect ungurește iar colega mea din clasa a patra, Georgescu (Dzsordzseszku, adică) Gyöngyi (Georgeta, bineînțeles), de altfel o frumusețe de fată la care puteam doar visa în acele vremuri, ea având cavaleri cu nemiluita în clasele mai mari, vorbea la fel, chiar dacă era fiica secretarului de la primărie mutat de undeva din românimea îndepărtată, dar care s-a hotărât în cele din urmă să se stabilească cu toată familia la Zerind, trecând cu toții pe maghiară, nu de alta, dar altfel nu aveau cum să comunice cu localnicii.

E drept, bărbații mai tineri, cu armata făcută la „români”, pricepeau câte ceva, pricepere ilustrată plenar de anecdota cea mai tare cu armata care circula la Zerind și care se referea la prostul satului, ajuns la încorporare, ieșind valvârtej din biroul comisiei, întrebându-și disperat consăteanul mai răsărit care își aștepta și el rândul la intrare: unde vezi tu aici un pom? Uite acolo, ii zice acesta, dar de ce? Păi (Hát, in original), mi-a zis să mă urc în pom, adică ”Mássz a fára”, a tradus el surescitat cazonul românesc Marș afară!

Cum spuneam, unii dintre Dumneavoastră ați putea crede că mi-am petrecut copilăria într-o gravă și frustrantă confuzie, vă pot liniști însă, toate acestea mi se păreau pe atunci firești și de la sine înțeles, cu atât mai mult cu cât în acele vremuri problemele mari pentru mine erau reprezentate de cum să ascund de mama faptul reprobabil că, în ciuda interdicției sale ultimative, m-am scăldat în Criș (Kerezs în zerindană, mult deosebită de pronunția literară Körös) sau că în loc să-mi fac tema la compunere (fogalmazás, mai exact) am citit Jules Verne (Verne Gyula, desigur) toată după amiaza, inclusiv seara, după culcare, cu lanterna sub dună. Nemaivorbind de un mister care se profila din ce în ce mai mult în conștiința mea în expansiune și diversificare, iar acest mister nu se referea deloc la problema etnică a existenței, ci la tainele feminității, indiferent de etnie.

Altfel nu-mi explic plăcerea și sentimentul de înălțare spontană care m-a cuprins atunci când, la începutul clasei a cincea, la un mijloc de septembrie în care scăldatul în Criș (Kerezs, cum v-am spus) semăna cu o mângâiere pe suflet, am făcut cunoștință cu Victoria.