Deși inspirația de duzină de a „reînvia”, măcar o dată la doi ani, o vedetă incontestabilă a muzicii pe marele ecran nu este o noutate, premiul Oscar câștigat de Rami Malek pentru rolul lui Freddy Mercury în „Bohemian Rhapsody”, în 2019, a fost un șut mult-așteptat în posteriorul regizorilor care își doresc cu ardoare o nominalizare la Oscar și nicicum nu au reușit să iasă altfel în evidență, ori n-au mai prins demult lumina reflectoarelor pe covorul roșu. În anul care a urmat am avut un film despre Elton John și despre Judy Garland (regizori: Dexter Fletcher și Rupert Goold), după care un film despre Ma Rainey (regizor: George C. Wolfe) și unul despre Billie Holiday (regizor: Lee Daniels), dar să nu uităm nici de alte filme muzicalizate, nu neapărat biografice, „A Star is Born” și marele câștigător de anul trecut, „CODA”. Anul viitor sau în 2025 va fi gata și filmul biografic despre Michael Jackson, dar până una, alta, avem unul recent, despre nimeni altul decât regele Rock’n’Roll-ului, Elvis Presley, film nominalizat la nu mai puțin de 8 premii Oscar, printre care și „Cel mai bun film”, dar – deloc întâmplător – nu și „Cea mai bună regie”.

Regizorul și totodată scenaristul filmului, Baz Luhrmann, nu este neapărat un nume nou în industrie, și-a câștigat reputația în urmă cu mai bine de 20 de ani cu musicalul „Moulin Rouge!”, nominalizat și acela la „Cel mai bun film”, dar – încă o dată, deloc întâmplător – nu și „Cea mai bună regie”.

Marea problemă a filmului „Elvis” este că nu reușește nicicum să-și depășească condiția de videoclip muzical extins cu înverșunare într-un lungmetraj, este mai degrabă un trailer peste trailer peste trailer, o tură nebună pe un roller coaster cu popcorn gratis, cu circăreală în jur, cu focuri de artificii deasupra și în fundal, luminițe hipercolor și texte pop-up peste tot, split screen-uri cu nemiluita, o sumedenie de efecte, de parcă regizorul nu s-a putut decide și a lăsat în peliculă cam tot ce a putut oferi programul de editare video. Filmul nu duce lipsă, bineînțeles, de o linie narativă, nici n-are cum, din moment ce urmărește viața lui Elvis Presley cu salturi mari, din copilărie până la debutul în cariera muzicală și trecând peste toată gloria sa până la finalul tragic, însă e o bucată de istorie aparent mult prea mare de ronțăit pentru regizorul Baz Luhrmann, deoarece minim trei sferturi din durata totală a filmului pare efectiv o fușereală, un concurs dement cu sine, o frenezie încinsă pe crack și răcorită cu Pepsi în cantități industriale.

Însă în toată această hiperventilare cinematografică, „Elvis” reușește, totuși, să înscrie în poartă cu niște jocuri de glezne destul de reușite. E vorba aici mai exact de echipa de sonorizare. Un exemplu bun ar fi muzica ce dispare, „bântuie” și ocazional revine din ecou, amplificând astfel senzația de bumerang euforic în analele memoriei și în jurul acelui carusel numit showbiz. Poate cel mai bun exemplu, respectiv cel mai spot on mixaj de sunet și imagine este însă partea în care se identifică, cu un extaz debordant, „rădăcina” inspirației pentru stilul muzical inconfundabil și pentru mișcarea scenică – pe vremea aceea – scabroasă a lui Elvis Presley: momentul în care amprenta sa muzicală din viitoarea carieră se pecetluiește odată și pentru întotdeauna, cu „That’s All Right (Mama)”. Este piesa cu care a debutat Elvis în 1954, de fapt un cover după Arthur Crudup, care în film este redată într-o variantă R’n’B mai sexy, mai lascivă și este fuzionată ingenios cu o liturghie gospel, cu tot cu acele zvâcniri în transă și acea mișcare ritmic-păgână din picioare. În aceleași cadre s-a inserat în film și visul copilului Elvis de a zbura cândva înspre „Stânca Eternității”, precum personajul său favorit de benzi desenate, Captain Marvel Jr. – o altă inspirație, de altfel, pentru postura și, nu în ultimul rând, freza viitorului superstar Elvis Presley.

Trebuie menționată performanța actorului Austin Butler (cunoscut până acum mai degrabă datorită serialului fantasy produs de MTV, „The Shannara Chronicles”), pentru că a fost la înălțime din toate punctele de vedere, chit că nu e greu să intri în pielea lui Elvis, lumea fiind plină de diverși imitatori, mai mult amatori, ce-i drept. Dar pentru un actor profesionist, în mod normal, este floare la ureche, dacă te ajută și fizicul. Acesta e primul rol important pentru Austin Butler și prima nominalizare la Oscar, e de înțeles, așadar, că a dat tot ce a putut. În „Elvis”, el este realmente cel care „turează” și „conduce” filmul, cel care ridică substanțial ștacheta producției.

Tempoul coleric nu este în mod deosebit un obstacol pentru savurarea filmului în primele 10-15 minute, pare un film bine gândit, chiar și în această manieră înfiptă-n priză și cu mare priză la publicul larg în ultimul timp (vezi „Don’t Look Up”)… până când nu mai pare deloc bine gândit, alunecând în capcana pe care regizorul și-a creat-o din proprie inițiativă, crezând cu tărie că a nimerit tonul. Iar una dintre aceste capcane poartă numele de „colonelul Tom Parker”, controversatul impresar al lui Elvis din viața reală, acuzat spre finalul vieții că s-a folosit de talentul cântărețului în interes propriu, subminându-i potențialul maxim. Colonelul Tom Parker este un personaj secundar în film, deși – în mod bizar – adeseori pare a fi personajul principal. Ceea ce ridică, din start, suspiciuni… asupra cărora revin numaidecât.

Atmosfera generală este stabilită de la bun început, de fapt: întregul film este conturat în forma unei povestioare pentru copii la culcare, Pinocchio-style… și aici intervine elementul cel mai deranjant și blamat de majoritatea criticilor: mai sus amintitul colonel Parker, naratorul filmului, jucat de săracul – Iartă-l, Doamne, că nu știa ce a făcut! – Tom Hanks. Problema i se trage tocmai de la „Pinocchio”, readaptarea Disney în care îl interpretează pe Geppetto. Fiind produs și filmat în aceeași perioadă cu „Elvis” (2021), Hanks nu a reușit să se debaraseze de lumea minunată a lui Mickey Mouse & Co., a continuat pe calea bătătorită a caricaturii și în filmul lui Baz Luhrmann, amestecându-l pe Geppetto cu o imitație clovnească a magicianului Ala Bahma din Looney Tunes, adăugând doar un accent olandez și o alură aproximativ diabolică și voit libidinoasă. Ceea ce a reușit Tom Hanks să realizeze este un veritabil tutorial cu titlul „Cum să ucizi un film într-un mod profesionist”. Un real dezastru, demn de Zmeura de Aur, fiind chiar nominalizat în acest an.

Câștigător a două premii Oscar în anii ’90 (pentru „Philadelphia” și „Forrest Gump”), Tom Hanks este, fără îndoială, un actor foarte bun, în ultimul timp poate chiar din ce în ce mai bun, dar în același timp se „simte” deja chinul de pe lume, străduința sa insuportabilă de a demonstra, respectiv de a lua și cea de-a treia statuetă din carieră. Păcat că Academia s-a cam săturat de el și chiar dacă l-a mai nominalizat din când în când, nu a considerat că merită un nou premiu în toți acești ani. Este trist că Tom Hanks o dă în bară epocal tocmai acum, cu „Elvis”, când – pe de altă parte – a nimerit personajul atât de bine într-un alt film, în „A Man Called Otto” (adaptare după romanul suedezului Fredrik Backman, „A Man Called Uve”, ecranizat – mult mai slab – în 2015 și nominalizat pe vremea aceea la două premii Oscar).

Ar fi, în schimb, nedrept să-l învinovățim doar pe Tom Hanks pentru scârțâiala zgomotoasă a filmului. La urma urmei, regizorul este cel care, în febra creației, a comis cele mai mari greșeli, chiar dacă intenția lui este evidentă și, într-un fel, chiar lăudabilă. Baz Luhrmann s-a gândit la o abordare care să atragă publicul tânăr („schema” e în vogă, mai nou, vezi „Everything Everywhere All at Once”) și anume categoria de vârstă sub 20 de ani, copiii și adolescenții care frecventează TikTok mai des decât școala și pentru care YouTube, Netflix sau HBO Max surclasează în relevanță televiziunea, radioul și cinematograful la pachet, acei tineri care n-au auzit de Elvis, sau dacă au auzit, nu-s curioși, îl consideră un „Boomer” vai de capul lui, un tataie dintr-o altă epocă, cu muzichia lui expirată, cool numai în ochii bunicilor. Este un mixaj de reușită și nereușită pentru film și pentru regizor aici. Ceea ce a vrut Baz Luhrmann să obțină, a obținut: l-a „reinventat” pe Elvis, l-a făcut să fie hip din nou, în era TikTok, doar că excesul de zel compromite povestea filmului și, mai ales, culoarea epocii, cea mai proastă „mișcare” în acest sens fiind folosirea ridicolă a unor melodii contemporane, cântate de Doja Cat, Eminem sau Diplo & Swae Lee… adică hip hop și trap într-o poveste cu acțiunea în anii ’50 (!), în care laitmotivul nr. 1 este tocmai muzica vremii.

Șirul greșelilor „artistice” devine cu atât mai gros cu cât filmul are și pretenții de documentar, tentație regizorală ce iese la suprafață la final, când s-au băgat filmări cu Elvis cel real. Însă în acele ultime câteva cadre nici nu mai contează ce își mai scoate regizorul din pălăria sa magică. Filmul s-a blocat deja pe la jumătate în propria-i capcană, în timp ce – ironic –  în fundal răsună versurile din „Suspicious minds”: „We’re caught in a trap / I can’t walk out (…)”.

Apropo, deci, de acele suspiciuni și acea capcană: la capăt de linie, autobombardamentul de efecte vizuale, excesul de vrum-vrum-uri și boom-boom-pow-uri din arsenalul lui Luhrmann transformă orice atuu al filmului într-un kitsch de zile mari, într-un maglavais de Hollywood în Bollywood. Este, într-adevăr, un vertij WOW, un exercițiu de strălucire și o chemare necontenită la dans în pași de Elvis, dar – din păcate – rezultatul final e mai fake decât un Deep Fake. În ciuda eforturilor admirabile ale actorului Austin Butler, acest Elvis este doar un Justin Bieber 2, dintr-o epocă mai crudă, mai necioplită, mai caraghioasă, și asta pentru că stridențele caracteristice regizorului nu sunt chiar atât de strălucite încât să orbească, să ascundă adevărata intenție a filmului:

Acest „dans” nu este al lui Elvis. În realitate vrea să fie dansul lui Baz Luhrmann. Cu alte cuvinte, regizorul nu foarte inspirat, cel care vrea să iasă acum în evidență, să acapareze din nou lumina reflectoarelor, face exact ceea ce face personajul interpretat de Tom Hanks, Colonelul Tom Parker: îl exploatează pe Elvis Presley. Și n-ar fi o problemă (este chiar inevitabilă în showbiz), dacă exasperantul film de față nu i-ar face cinste superstarului doar pe jumătate.

Superstarul fiind Elvis Presley, nu Baz Luhrmann, ca să ne-nțelegem…

Din cele opt nominalizări la Oscar, șase sunt de ordin tehnic, unde are și cele mai mari șanse de câștig. Eventual, Austin Butler pentru rol principal masculin. Punctajul de mai jos merge pe o logică simplă: one for the money, two for the show… adică pentru toată investiția în producția filmului și pentru rezultatul final din punct de vedere tehnic (sunet bun, cinematografie bună, costume relativ bune). Iar al treilea punct este exclusiv meritul lui Austin Butler.

Nota autorului:

Explicația notelor:

Zero stele – Execrabil. Epifania prostiei
1 stea – Prost
2 stele – Slab
3 stele – MEH… treacă-meargă
4 stele – Destul de bun
5 stele – Bun
6 stele – Foarte bun
7 stele – Capodoperă

Mai multe recenzii de film, în rubrica „Oscar Special”