Când companiile de film nu au resurse financiare strălucite, au totuși anumite opțiuni cu care să atragă oarecum forțat atenția juriului Premiilor Oscar. Una din aceste rețete ieftine ar fi imitarea și apelul la nostalgie. E simplu: se ia în vizor o vedetă din vremuri apuse, se caută un actor sau o actriță care o imită cel mai bine și pac! Film biografic. Dacă e vorba de muzică, cu atât mai bine, deoarece filmul sensibilizează astfel pe jumătate doar cu ajutorul părților muzicale. A funcționat rețeta anul trecut cu „Bohemian Rhapsody”? A funcționat. Persoana în cauză e gay sau o figură reprezentativă pentru comunitatea gay? Și mai bine! Au funcționat exact aceste „rețete ale succesului” anul acesta, cu filmele „Rocketman” și „Judy”? Culmea, nu prea. Merge o dată șmecheria, dar a doua oară… hai pa! Probabil că așa a considerat și Academia Americană de Film, cu toate că ambele sunt filme mai bune decât ne lasă prima impresie să credem, chiar și în cazul în care nu suntem neapărat fani Elton John sau Judy Garland.

O altă problemă „minoră” ar fi puterea de convingere ale companiilor producătoare. Se știe: ca să prinzi o nominalizare la Oscar, e nevoie și de lobby puternic și promovare masivă / scumpă.

Paramount Pictures aproape că nici nu mai contează în industria cinematografică americană – denumită generic „Hollywood”, în ciuda faptului că a rămas singurul studio de film cu sediul chiar la Hollywood. Din gigantul ce a fost odată, astăzi abia își mai păstrează poziția în „Big Six”, adică principalele șase companii americane de film (celelalte fiind Universal, Warner Bros., Sony – Columbia, Walt Disney și 20th Century Fox – cea din urmă fiind cumpărată recent de Disney), iar acest lucru se observă cel mai bine prin prezența slabă la Premiile Oscar din ultimii ani. Anul acesta, Paramount a prins o singură nominalizare, dar și aceea doar la „Cea mai bună piesă muzicală originală”, cu „(I’m Gonna) Love Me Again” din filmul „Rocketman”, un musical și totodată un film biografic despre viața (sau mai degrabă tinerețea) lui Elton John.

De partea cealaltă avem filmul „Judy”, tot un film biografic, despre viața (sau mai degrabă apusul) actriței / cântăreței Judy Garland, considerată cândva „Comoara Americii” (iar astăzi, considerată o figură iconică pentru comunitatea gay, chiar dacă ea a fost heterosexuală. Probabil datorită animației „Gay Purr-ee” – deși pe vremea aceea „gay” însemna, pur și simplu, „vesel” – sau datorită cântecului „Over The Rainbow” din „The Wizard of Oz”). Filmul este produs de mai multe companii mici, cum ar fi compania franceză Pathé (a doua cea mai veche companie de producție de film din lume încă în funcțiune, prima fiind Gaumont – tot din Franța), BBC Films, Calamity Films, BFI, Roadside Attractions și distribuit de LD Entertainment. Filmul are un singur atu: Renée Zellweger, cea care duce pe spate de una singură tot filmul și datorită căreia filmul chiar a prins o nominalizare importantă la Oscar, la categoria „Cea mai bună actriță în rol principal”, respectiv încă una mai neimportantă, la „Make-up & hairstyle”.

Renée Zellweger este cotată cu cele mai mari șanse de a lua premiul, mai ales după ce a câștigat deja în aceeași categorie la Globurile de Aur, la Premiile BAFTA și la Screen Actors Guild (SAG) și asta pe de o parte pentru că a imitat-o extrem de bine pe Judy Garland (păstrând inclusiv cele mai mici detalii de mimică și pronunție), dar și pentru că a mai pus puțin de la ea. Tocmai naturalețea debordantă cu care actrița a intrat în pielea vedetei face ca personajul să rezoneze atât de bine cu spectatorul, dincolo de tragedia pe care se bazează povestea și anume una dintre cele mai sumbre perioade din viața lui Judy, chiar penultimul an din viață, 1968, când faima ei de altădată s-a dus deja aproape complet pe apa sâmbetei și, ca să-i asigure familiei – copiilor, mai exact – un trai decent, singura ei opțiune a rămas să cânte nopți în șir pe scena unui nightclub din Londra. Asta după ce a încercat de două ori să se sinucidă și după ce s-a căsătorit și a divorțat de patru ori. Și în timp ce încă era dependentă de alcool și de pastile de somn.

Judy Garland a crescut literalmente pe platoul de filmare al lui Louis B. Mayer (pe atunci șeful Metro-Goldwyn-Mayer), a fost obligată să-și mențină silueta cu o dietă riguroasă, a fost „drogată” chiar de mama ei cu amfetamine și alte pastile care i-au crescut randamentul pe platourile de filmare, muncind până și 72 de ore încontinuu, respectiv cu pastile de somn atunci când i s-a programat ora de culcare. De toate aceste aspecte aflăm și din film, prin mai multe flashback-uri (varianta ei adolescentă fiind jucată destul de bine de tânăra Darci Shaw, care și-a început cariera de actriță tocmai în 2019, acesta fiind abia al doilea ei rol).

Și filmul „Rocketman” e plin de flashback-uri cu copilăria artistului, dar acțiunea principală se petrece în anii ’70, cu câțiva ani după acțiunea filmului „Judy”. În schimb, în antiteză cu Judy Garland, cariera lui Elton John s-a produs exact invers, începând de jos, din Londra, și culminând în SUA. Iar tragedia sufletească a lui Elton nu a survenit la apogeul carierei, ci a venit odată cu succesul în showbiz. Fiind pe invers, adică gay, dincolo de exteriorizările sale flamboiante pe scenă, cântărețul nu și-a permis să fie el însuși în public, homosexualii fiind priviți extrem de critic în acea perioadă. Probleme de dragoste, droguri și daddy issues… știu, tema pare clișeică și deja cam plictisitoare, însă regizorul Dexter Fletcher (cel care s-a ocupat și de producția filmului „Bohemian Rhapsody”) a reușit să capteze culorile bucuriei și ale suferinței cu o virtuozitate demnă de atenție, presărând filmul cu două-trei trucuri vizuale de realism magic (când Elton levitează lângă pian, când își ia zborul de pe scenă ca o rachetă și se trezește direct într-un avion sau când, în încercarea să se sinucidă, pe fundul bazinului de înot vede varianta lui de copil stând la pian, într-un costum de astronaut).

Cei care nu sunt prea pasionați de musicaluri, părțile cu cântece pot fi ușor enervante, dar din fericire sunt destul de scurte. Interpretarea lui Taron Egerton nu e formidabilă, dar este în orice caz remarcabilă, ba chiar puțin mai mult de atât. Dacă nu ar fi avut o concurență serioasă, putea lejer să prindă măcar o nominalizare la „Cel mai bun actor”. E de remarcat (pentru efort) și faptul că actorul este cel care cântă piesele, nu Elton John, și s-a descurcat destul de bine.

Renée Zellweger, la fel, a cântat melodiile singură, fiind chiar încurajată de regizorul Rupert Goold să nu încerce să o imite foarte mult pe Judy Garland, ci să le dea pieselor mai degrabă o notă personală. Poate că tocmai din această cauză au exagerat puțin și stiliștii de make-up, făcând-o pe Renée să arate chiar mai distrusă decât era în realitate Judy Garland (nici ea nu a fost în formă maximă, ce-i drept, la 46 de ani arătând ca de 66).

Cele două filme au, așadar, destul de multe în comun, tema principală fiind zbuciumul sufletesc al prăbușirii iminente de la înălțime, după un zbor năucitor în racheta celebrității.

Nota autorului pentru „Rocketman”

Nota autorului pentru „Judy”