Dunkirk, sau Dunkerque – în franceză, este localitatea, de pe coasta de vest a Franţei, în care armata britanică şi aliaţii ei francezi au suferit cea mai umilitoare înfrângere cu care a început Al doilea Răboi Mondial, dar unde s-a reuşit cea mai mare operaţiune de salvare din istoria conflagraţiilor, fiind recuperaţi peste 330.000 de soldaţi.

Cu toate acestea, filmul „Dunkirk”, al cărui scenariu l-a scris şi regizorul Christopher Nolan, începe atât de plictisitor încât şi întâlnirile dintre personajele peliculei par neverosimile. Nu absurde, fiindcă atunci intram într-o altă dimensiune! Neverosimile. De fapt, ăsta e cuvântul care poate caracteriza demersul cinematografic. Ca într-un manual, ni se explică fiecare imagine de la începutul filmului: digul, marea, aerul şi aşa mai departe. De parcă avioanele se puteau înghesui pe un dig, iar soldaţii ar fi putut naviga în aer agăţaţi de nişte vapoare! Mi-am asumat, totuşi, caracterizarea de cinefil idiot şi m-am înarmat cu răbdarea pe care mi-o insuflau valurile Canalului Mânecii filmate impecabil.

De altfel, asta e şi prima impresie a filmului: o imagine care te duce acolo, pe plaja de la Dunkirk. Imaginea lui Hoyte Van Hoytema te bagă între ei, între soldaţii care aşteaptă la rând să fie evacuaţi. Iar muzica lui Hans Zimmer e al doilea pilon stabil al atmosferei pe care pelicula încearcă şi reuşeşte să o creeze. Ah, era să uit costumele lui Jeffrey Kurland! Al treilea pilon.

Filmul stă bine pe aceşti piloni. Dar deasupra lor nu e nimic. Un montaj prost încearcă să însăileze un mister pe care nu te interesează să îl dezlegi. Pe hârtie distribuţia este atrăgătoare, dar pe peliculă nu reţii nici un rol. Să fie asta vreo intenţie, de a crea o lume în care toţi erau la fel de eroi şi la fel de laşi? N-am înţeles!

Acţiunea filmului nu pare să aibă vreo motivaţie. Piloţii nu se găsesc pe cer, soldaţii se ascund pe o plajă goală cât refluxul Canalului, comandanţii aşteaptă nave imaginare, trădătorii se ascund printre dezertori, iar eroii nu mai au arme şi sunt ucişi ca şobolanii într-un vas abandonat. Totul pare fără rost. Ar fi putut fi o idee de film, dacă asta era intenţia, adică aceea de a sublinia inutilitatea războiului. Chiar sunt pelicule geniale în acest sens. Prima care îmi vine în minte este a filmului „Nimic nou pe frontul de Vest”, din anii 70’ ai secolului trecut.

Toată lumea salvează pe cineva, dar nimeni nu salvează situaţia fără salvare, adică inevitabilul! Dacă scenariul l-ar fi scris Eugen Ionescu era un film trăsnet, dar aşa s-a vrut un film despre eroism, dar fără eroi. Filmul include şi un mic „Titanic” neromanţat.

Montajul foarte prost ne conduce, totuşi, la un final în care propaganda victoriei este sublimă: de fapt, toată acţiunea filmului se învârte în jurul unui pilot de avion care salvează întreaga plajă de militari vânaţi de toată lumea hitleristă. Iar pilotul salvează tot, dar sfârşeşte ca prizonier fiindcă rămâne fără benzină.

Nota autorului:

Cinci stele din şapte, datorită imaginii, muzicii şi costumelor.

Surse foto: IMDb