Până de curând, am fost convins, apoi m-am răzgândit. Acum nu mai sunt foarte sigur, dar cochetez din nou cu ideea că „Barbie” va lua premiul cel mare la Premiile Oscar din acest an. Rațiunea mea – statistică, de fapt – e simplă. În anii precedenți au câștigat tocmai filmele pe care le-am socotit cele mai proaste: „Moonlight” (2017), „The Shape of Water” (2018), „Nomadland” (2021), „CODA” (2022) și, anul trecut, „Everything Everywhere All at Once”, cu 2-3 excepții oarecum acceptabile, cum au fost „Green Book” (2019) și „Parasite” (2020). Toate au „strălucit”, dacă ne uităm mai atent, într-o lumină progresistă, ca o reparație a prejudecăților rasiale sau de altă natură, cu focus pe minorități, dar și pe insecuritățile noilor generații. Nimic în neregulă cu astea, eu am judecat filmele câștigătoare strict din punct de vedere calitativ, artistic. Dar la Oscaruri, astea contează mai puțin.

Un alt argument pentru „Barbie” – marele câștigător la Oscar – ar fi faptul că niciun alt film nominalizat în acest an nu tratează ideologii atât de trendy și profitabile, care să se potrivească sintagmei „The stuff that dreams are made of” (lucrurile din care sunt făcute visele), ca să citez dintr-un film din Epoca de Aur a Hollywoodului, „The Maltese Falcon”. Poate doar „Poor Things”, însă e prea „artsy”, o ironie prea vagă și abstractă la adresa standardelor sociale, pentru Premiile Oscar.

Amploarea la care a ajuns fenomenul Barbie în vara 2023 mi s-a părut de-a dreptul fascinantă. Marketingul deștept a înghițit în hashtag-ul catchy „Barbenheimer” și filmul cu o temă serioasă, înlocuind grijile cotidiene legate de războaie cu o bombă nucleară de jucărie, parfumată și cât se poate de roz, chiar dacă era evident că va pocni fix cât un balon de gumă Hubba Bubba, urmată de un zâmbet larg și sexy prin care ies în evidență dinții imaculat de albi.

Fenomenul Barbie a avut o dublă importanță pentru industria entertainment-ului, mai întâi revigorarea reușită a Hollywood-ului după pandemie și apoi o nouă reinventare a companiei Mattel, cea care produce aceste păpuși (și este inclusiv coproducător al filmului), care, astfel, își păstrează statutul de trendsetter al feminismului – indiferent ce formă sau direcție ar lua în viitorul apropiat – și nu numai.

Revin imediat asupra acestei idei, mai întâi vreau doar să precizez că nu am văzut decât vreo 30 de minute din film, timp în care m-a plictisit teribil și, chiar dacă am vrut să-i dau o șansă, în cele din urmă, am adormit. Mi-a plăcut însă introducerea, acel rip-off simpatic după începutul filmului „2001: A Space Odyssey”, în care fetițele distrug păpușile vechi în momentul în care în fața lor apare Barbie cea gigantică și extraordinară, aidoma unui monolit pop-culture care, inevitabil și indubitabil, urma să revoluționeze atât industria jucăriilor, cât și idealul feminin pentru fetițe.

Ca să nu-mi chinui neuronii, dar să știu, totuși, despre ce e vorba, m-am pus ulterior să văd rezumate video cu tot cu spoilere, reacții, impresii și păreri contradictorii, ca să-mi dau seama că tot ce am pierdut, de fapt, este finalul, în care Barbie are o discuție înduioșătoare cu spiritul „inventatoarei” păpușilor Barbie, Ruth Handler – cu ghilimele de rigoare, da, deoarece Ruth Handler, alături de soțul ei și un asociat, Harold Matson, nu au făcut în realitate altceva decât să copieze și să reinventeze o păpușă din Germania numită „Bild Lilli”, numind păpușa Barbie după fiica cuplului Handler, Barbara.

Acea scenă de final și scenă de început rezumă, practic, întregul mesaj și scop al filmului.

Tot ce se află între, cade literalmente la mijloc ca o umplutură roz de cacealma, o farsă, sau, cum spun americanii, un practical joke, un woke-joke cu o profunzime falsă, menită să nască discuții și nimic altceva, ceea ce s-a și întâmplat luni în șir, despre cât este de feminist sau anti-feminist, woke sau anti-woke e filmul.

„Barbie” este, de fapt, un film despre sfârșitul copilăriei, sfârșitul utopiilor roz. Dar Mattel si regizoarea Greta Gerwig nu au accentuat ideea că aceste iluzii sunt inerent infantile cu scopul de a educa noile generații în acest sens. Nici nu era nevoie, adolescentele care au aruncat deja păpușile știu asta. Problema ce necesita o rezolvare a fost imaginea proastă a păpușilor Barbie în rândul tinerelor fete (viitoare mame peste vreo 10 ani), deoarece adolescenții din ziua de azi au o repulsie instinctivă pentru basme fake, consumerism și feminism artificial, capitalizat. Adică exact rețeta de bază a marketingului Barbie, care a funcționat decenii întregi.

Așa că Mattel a trebuit să se alinieze ideologiilor noi, Barbie a trebuit să devină un promotor woke autentic înainte să fie prea târziu.

Vremurile în care compania Mattel a trebuit să explice fetițelor că Barbie poate fi orice (de la mall chick la CEO de multinațională, președinte, activistă eco, medic specialist, astronaută sau om de știință care a descoperit legile fundamentale ale mecanicii cuantice) au cam apus, pentru că femeile în funcții sus-puse sau în diferite profesii nu mai reprezintă un breaking news. Și e normal să fie așa. Nu a contat mult, din punct de vedere financiar, nici măcar marele rebranding din 2015, când compania a introdus noi tipuri de corp, inclusiv Barbie nițel mai plinuțe, după ce profitul companiei a scăzut între 2012 și 2014.

Foto: timecoverstore.com

Modul în care filmul evidențiază problemele feministe și sexiste a fost tocmai ceea ce l-a făcut atât de atrăgător și deopotrivă controversat pentru publicul contemporan, dar acest nou tip de Barbie trece ingenios dincolo de asemenea discordii inutile, mimând repulsia Generației Z pentru toate superficialitățile copilăroase, deci jignitoare pentru ei și ele (ori… they).

În aceeași măsură cu care „Barbie” marșează pe clasica lozincă „girl power” și diverse crize de identitate tipice tineretului și lumii politically correct din ziua de azi, aruncând la înaintare în special cuvântul „patriarhie” (repetat obsesiv), filmul ridiculizează, totodată, toate -ismele, inclusiv feminismul.

Calitatea principală a filmului „Barbie” este exact asta, faptul că este „self-aware”, autoironic, conștient de faptul că este și woke, dar și anti-woke, este intenționat împachetat, rujat și machiat ca un produs light, nimic mai mult decât un film de box-office, ceva ce nu trebuie luat în serios, dar s-a mizat, în secret, pe faptul că va fi – cum s-a și întâmplat – luat în serios de suficient de multă lume.

Pentru producători n-avea relevanță că Barbie era înjurată sau iubită în continuare. Cât timp se vorbeste despre ea, este regina plastic-fantastică în continuare. A fost un test Rorschach roz: fiecare a văzut altfel filmul, indiferent de gen.

Diversiunile fiind plasate, Mattel a împușcat doi iepuri deodată: a fraierit actualii adulți-părinți din generația „Millenials” să creadă că este în continuare cool să cumpere fetițelor păpuși Barbie, și a reușit să capteze și atenția tinerelor adolescente, o generație (Gen-Z) care se apropie sau chiar a ajuns deja la majorat și privește cu scepticism felul în care adulții, supranumiți „Boomers”, văd lumea și își gestionează viața, la pachet cu viața odraslelor.

De aceea, personajul cheie în film nu este Barbie, de fapt, ci tipa numită Sasha, jucată de Ariana Greenblatt (16 ani), o veritabilă reprezentantă Gen-Z, cea care o jignește pe Barbie numind-o „fascistă” (insultă comună în SUA la adresa capitaliștilor).

Foto: Warner Bros. Pictures / Glamour UK

Antagonistul, în ciuda aparențelor, nu este CEO-ul companiei Mattel (jucat de Will Ferrell), ci mama Sashei, Gloria (jucată de America Ferrera), adulta care a creat acea lume fantezistă (Barbieland) pentru fiica ei, din egoism și neputința de a înțelege doleanțele reale ale fiicei.

În film, peripeția și transformarea din temelii a personajului Barbie se produce într-o singură zi, dintr-o simplă jucărie cu o viață artificială, unidimensională, idealizată și lipsită de orice grijă lumească, devine o entitate capabilă să gândească și să simtă ca o adultă, pregătită să îndure întregul spectru al existenței.

Până aici, este o tentativă bună pentru câștigarea Gen-Z, reintroducerea lor alternativă în „Barbieland” este ca și atinsă, doar că filmul ia o întorsătură de 180 de grade, se trișează în continuare: este racolată și Sasha, și mama ei, Gloria, în misiunea-aventură de eliberare din Barbieland a sărmanei Barbie, a tuturor variantelor Barbie și Keni, deopotrivă, iar ca diversiunea să nu fie pe față, se compensează cu vindecarea relației mamă-fiică în tot acest timp, scopul final fiind modelarea Barbieland-ului după cerințele actuale și reuniunea generațională sub umbrela roz, cu sigla „Barbie”, firește. Dar Barbie, de acum încolo, transcede în lumea reală. WOW, da?

Cumpărați fetițelor, fără grijă, deci, păpuși Barbie în continuare, că nu mai e Barbie cea capitalistă-fascistă ce-a fost! Acum e user-friendly în era Woke, reprezintă un alt ideal, e anti-fake și, pe deasupra, e anti-plastic, pentru că e și autoironică, este mai umană, mai emotivă, mai reală. A scăpat de jugul stereotipizărilor, acest nou tip de Barbie poate să fie orice într-o lume și mai largă, și mai autentică, chiar în „real world”.

Nu mai este un fashion icon al consumerismului, este acum un INFLUENCER al consumerismului – ceea ce e cu totul și cu totul altceva, nu? – și, nu în ultimul rând, este un influencer al feminismului, în continuare. Iar feminismul, convenabil, rămâne ceea ce a fost pentru Mattel dintotdeauna, o unealtă de merchandising, o insignă roz, un tricou sau orice produs fancy vă puteți imagina. Schimbare socială proactivă prin shopping de ideologii în vogă, cu alte cuvinte.

Practic, aceeași Mărie, cu altă pălărie.

Precum la începutul filmului, păpușa Barbie este sfârtecată, distrusă, ca să facă loc unei Barbie contemporane, trans-roz.

Dacă publicul țintă, adolescentele inițial scârbite de Barbie au mușcat momeala sau nu, rămâne de văzut. Mattel a încercat schema pentru că era deja cazul să împacheteze altfel produsul.

Ideea e să vândă. „A shitload of money”.

Căci astea sunt lucrurile din care sunt făcute visele.

Și asta e și ingredientul „secret” pentru praful de stele care pune în funcțiune mașinăria Hollywood-ului.

Deci de ce n-ar câștiga „Barbie” Oscarul, așadar? Că e fake în timp ce ironizează fake-ul? Așa, și? Câți s-au prins, pe bune? Dar mai ales: cui îi pasă? Cât timp pentru public a fost distractiv, iar pentru critici și juriu, din punct de vedere tehnic sau scenografic, este chiar ireproșabil…