Știu, n-ar trebui să spun „negri”, ci oameni sau persoane de culoare, că așa e corect politic.

Am însă o mare problemă cu asta: niciodată nu am legat sentimente negativiste, eventual înjurioase de acest termen, așa cum nu am făcut-o nici cu termenul de „țigan”, transformat mai nou în rom. La marginea satului meu natal era un cartier de țigani, un memento al timpurilor de odinioară, care pe mine, la șapte-opt ani deja, mă fascina și găseam tot felul de pretexte să aflu cât mai multe despre cei care locuiesc acolo și despre care cei maturi din jurul meu vorbeau cu o anumită condescendență.

Și nu voi proceda altfel nici acum, prezentând filmul american care abordează, printre altele, tocmai această chestiune, mai precis ipocrizia celor care cred că prin găsirea unor termeni nepătați de trecut au și rezolvat problema discriminărilor seculare.

Da, este un film cu negri, regizorul, aflat la primul său film, Cord Jefferson, mamă albă, tatăl negru, realizator și al scenariului după romanul unui scriitor, Percival Everett, de asemenea, negru, în mod evident nu încearcă defel să ascundă asta, aș zice, dimpotrivă. Era și greu din moment ce povestea se întâmplă în fantezia unui scriitor negru, preocupat tocmai de fariseismul discriminării pozitive în lumea intelectuală, mai precis scriitoricească, americană.

Nu mai insist cu povestea, acest film trebuie văzut, e drept, nu neapărat de oricine. Și mai ales, nu oricum. Trebuie văzut pentru că e un film surprinzător din mai multe puncte de vedere. Primul punct ar fi povestea. Despre care am spus destul, însă tocmai asta este surpriza: sunt mai multe povești, chiar mai multe filme în acest film mai mult decât surprinzător.

Foto: Claire Folger / Orion Releasing LLC

Nu te aștepi de la un tânăr, Jefferson e nițel trecut de patruzeci, aflat la primul său film ca regizor, la siguranța și echilibrul stilistic obținut cu „American Fiction”. Cu actorii nu este nicio surpriză: sunt buni spre excepțional, nu degeaba filmul are două nominalizări Oscar pentru interpretare: rol titular, pentru Jeffrey Wright, rol secundar pentru Sterling K. Brown. Pe lângă acestea, filmul mai are trei nominalizări: cel mai bun film, scenariu adaptat și coloană sonoră.

Și chiar pe bune. În ceea ce mă privește, consider că la scenariu adaptat nu are concurență reală, șanse la cel mai bun film nu prea are, având în vedere concurența ipocrită despre care tot vorbim, cu muzica e așa, ca după urechea fiecăruia, iar actorii, vorba vine, sunt premiați și ei în funcție de moda actuală și „fillingul” mai mult decât actual. Dar atât Jeffrey Wright, cât și Stanley K. Brown sunt fără cusur în roluri, cu o mențiune specială pentru primul, cel în jurul căruia se învârt poveștile menționate mai sus și cel care pur și simplu te copleșește prin rafinamentul simplu și neostentativ al prezenței sale pe ecran.

Foto: Claire Folger / Orion Releasing LLC

Toate acestea zise, mergem direct la final. La surpriza „șmecherească” a scenaristului-regizor, un joc de fapt cu locurile comune caracteristice atât modului în care Hollywoodul tratează „subiectele sensibile”, cât și importanței happy-endului în filmele făcute acolo. „American Fiction” – noțiunea de ficțiune este aici tratată în mai multe înțelesuri, chiar dacă trimite înainte de toate la literatură, dar și la falsitate – nu are un singur sfârșit, chiar dacă are unul cu care nu prea ai ce face. Jocul final cu sfârșitul – unul conștient și asumat în cunoștință de cauză –, este elementul forte pentru care eu consider că ar fi o mare nedreptate dacă Oscarul pentru scenariu adaptat s-ar duce la alt film. Iar viclenia este că, desigur, sfârșitul real este evident, chiar dacă vetustul „The End” nu mai apare și este urmat de un generic final de cinci minute – un alb mai roziu așa pe negru, cum trebe – care pornește pe muzica „Frunzelor moarte” a lui Prévert-Kosma.

Numai că înainte de asta, avem filmul din film, realizat pe scenariul scriitorului negru din film interpretat de Wright, în care acesta discută cu producătorul privind finalul filmului care se va face după romanul său de mare succes, în care viața negrilor este prezentată exact așa cum le convine și place albilor. Sunt cel puțin trei variante, două cu happy-end – când eroul se împacă în cele din urmă cu iubita –, dar este și unul dramatic, chiar tragic, în care eroul din filmul din film este împușcat de polițiștii care îl cred, după povestea romanului său, un pușcăriaș fugar chiar în momentul premierii sale pentru romanul amintit.

N-o mai lungesc și n-o mai complic, deși tocmai asta ar putea fi ieșirea din locurile comune ale ipocriziei și duplicității, însă mai spun odată: să nu se amăgească că ar fi cu adevărat un cinefil cel care ratează „American Fiction”, după mine cel mai bun film american dintre cele nominalizate anul acesta pentru Oscar.

Observație importantă, fiindcă mai sunt câteva care nu au fost nominalizate…

Explicația notelor:

Zero stele – Execrabil. Epifania prostiei
1 stea – Prost
2 stele – Slab
3 stele – MEH… treacă-meargă
4 stele – Destul de bun
5 stele – Bun
6 stele – Foarte bun
7 stele – Capodoperă

Mai multe recenzii de film, în rubrica „Oscar Special”