Nobelul în suspans al lui Cărtărescu și reacția lui Mihai Șora

    de Lajos Notaros | 9 octombrie 2021, 2:20 PM | Blogul Special Arad

    6

    Recunosc, am urmărit în direct anunțarea premiului Nobel pentru literatură.
    Am făcut-o prima oară grație posibilităților tehnice din ce în ce mai spectaculoase și interesului meu crescut pentru decizia suedezilor.
    Mai recunosc că am ținut pumnii pentru Cărtărescu.
    Ideea e simplă, chiar dacă printre cei cu șanse se aflau doi unguri, unul dintre ei un fel de ”consătean” de-al nostru. E vorba de László Krasznahorkai, născut la Gyula, scriitorul Tangoului Satanic, un roman după care Béla Tarr a făcut un film cu același titlu despre care Susan Sontag spunea că trebuie revăzut în fiecare an.
    Dar nici Krasznahorkai, nici Péter Nádas, celălalt aflat în cărți de la unguri, nu aveau șanse prea mari din moment ce Kertész le-a suflat Nobelul acum vreo 15 ani. Lor și unui alt mare scriitor maghiar care pe atunci era încă în viață. E vorba de contele care nu dorea să fie pomenit ca și conte: Péter Esterházy, un personaj și o personalitate de rang european care a lăsat în urmă o operă nici până acum digerată prea bine. Nici de politic, nici de literați.
    Ziceam în sinea mea că a sosit momentul și pentru Nobelul românesc, în fond majoritatea țărilor din jurul nostru au cel puțin unul. Doar noi cu bulgarii ne aflăm în situația asta în care avem și nu avem. La noi e vorba de Herta Müller, la ei de Elias Canetti. Deși au trăit la început în țările pomenite, Müller în România, Canetti în Bulgaria, Nobelul i-a apucat în alte țări. Iar opera lor, în ambele cazuri, a fost scrisă în germană.
    Ar fi chiar un gest de mare impact, ziceam eu, să fie nobelizat un român, poate acest șoc cultural i-ar mai trezi nițel pe concetățenii săi și i-ar face să mai renunțe la discursul antieuropean pe invers și cam aurolac, ca să nu mai zic de cel anti-vaccin la fel de prostesc.
    Țineam cu Cărtărescu pe bune, considerând că opera sa este demnă de cei care au fost premiați pe parcursul anilor, deci nu se pune problema valorii literare. Subliniez valoarea literară, având în vedere că cei care acordă premiul susțin sus și tare că acesta este primul criteriu. O afirmație relativizată de lungul șir al marilor care nu au fost onorați și care începe cu Tolstoi și Cehov, continuă cu Proust și Joyce și se termină cu Mark Twain, Updike sau Borges, ca să îi numim doar pe cei mai cunoscuți. Pe de altă parte nici considerentele de natură politică și socială nu sunt de lepădat, chiar dacă academicienii suedezi se fac că plouă atunci când vine vorba de asta. Sau cum ar putea ei explica altfel premiul acordat în 1953 lui Winston Churchill?
    Oricum, și așa, Nobelul este premiul fără pereche ca prestigiu, nemaivorbind de faptul că decizia suedezilor reușește de cele mai multe ori să surprindă.
    De obicei în sens negativ, așa cum s-a întâmplat și acum, premiul fiind atribuit unui romancier care trăiește și lucrează de ani buni în Marea Britanie, scrie în engleză, dar este originar din Zanzibar. Și de care nu a auzit nimeni, chit că a fost de două ori nominalizat la premiul Booker, poate cel mai prestigios premiu literar după Nobel. În ciuda faptului că ia în considerare doar cărțile publicate în engleză.


    Surpriza a fost mare și în România, chiar dacă cei interesați și cunoscători ai faptului că al nostru Cărtărescu conducea la anumite case de pariuri puteau fi numărați pe degete. Fenomenul a fost mai ales pe Facebook, unde altundeva să fie, acolo s-a aflat de șansele mărite ale lui Cărtărescu și tot acolo s-a născut reacția la victoria lui Abdulrazak Gurnah.
    O reacție ca la fotbal, de miștocăreală ieftină în care se pomenea de iluziile deșarte cu privire la discutabilul Cărtărescu în paralel cu acest necunoscut. Și care l-a depășit pe mult prea umflatul și ilizibilul Cărtărescu în situația în care, din moment ce nimeni nu a auzit de el, nu poate să fie mare lucru nici de capul lui. Și nici de textele sale. Exista un numitor comun în aceste comentarii, un subtext jalnic care reflecta șmecheria limitatului prin modul în care atribuia vina de a nu fi auzit de Gurnah acestuia și nu celui care nu a auzit de el.
    Am citit o singură reacție normală și liniștitoare prin firescul ei. Nu este o întâmplare, cred eu acum, că vine din partea unui om de cultură ajuns la o vârstă și la un statut fără egal în România.
    Citez, fiindcă textul este scurt: ”Abdulrazak Gurnah. Pe care îl voi descoperi cât de curând, căci până azi nu m-am învrednicit. Mai avem încă atâtea și atâtea lucruri de învățat, de citit, de studiat…, dragi prieteni.” Și asta după ce cu o zi și o postare mai înainte a fost foarte tranșant cu privire la pentru cine ține pumnii: ”După Nobelul de fizică și cel de chimie (despre care voi spune câte ceva în curând), urmează, astăzi, Nobelul de literatură. Ținem pumnii strânși. – Știți voi pentru cine… (că doar nu avem prea mulți autori români demni de acest premiu).”
    Da, ați ghicit, este vorba de Mihai Șora, cel care într-o lună va face 105 ani și care se află într-o stare psihică și mentală, chiar spirituală la care cei mai mulți dintre noi putem doar să tânjim cu invidie.
    Dar nu este niciun pericol. Cei mulți tânjesc după cu totul altceva…

    Distribuie articolul

    Comentarii

    1. Reactia la lipsa de reactie. De cind a aparut aricolul, nici un comentariu. Asta inseamna ca ori cultura e muribunda, ori “cu cultura nu se maninca” cum a spus un ministru al finantelor italian mai demult, dar destul de recent ca, paradoxal, lumea sa fi uitat repede de el dar nu si de zicala nefericita. De ce cind e vorba de bani sau de morala multi comenteaza revoltati. Reperele literare de mare greutate precum Mircea Sora la ai sai 105 ani ar trebui valorizate si puse in prim plan mult mai mult decit (nu) se face acum. O limba traieste atit timp cit are literatura si cititori. Boris Pahor, la cei 108 ani a fost candidat din 2007 pentru premiul Nobel, iar nenumaratele carti pe care le-a scris sint o marturie a durerilor de ieri care nu ne-au pazit de erorile de azi. Asa cum se spune, noi nu facem aceeasi greseala de doua ori, o facem de trei, patru, cinci, etc.

      +1 voturi
      +1
      -1
    2. Lajos, dragă, abia acum am citit textul, într-o pauză necesară din afundarea în prozaica birocraţie a culturii. Trec peste ilarul creat de faptul că la casele de pariuri s-a ajuns să se mizeze pe o candidatură la Premiul Nobel pentru literatură şi zic doar de ironia sorţii provocată, nu de candidatura lui Cărtărescu la acest premiu, ci de obsesia depunerii acestei candidaturi, deşi este a nu ştiu câta oară când pierde locul întâi. Căci, dacă mă uit în urmă, ceilalţi doi români nominalizaţi de-a lungul timpului la acest premiu, Lucian Blaga, Marin Sorescu şi Nichita Stănescu adică, au privit chiar cu detaşare şi cu umor şi autoironie faptul că nici măcar nu au fost susţinuţi de statul român, darămite “eşecul” neprimirii. Iar dacă mă mai uit şi la refuzul lui Emil Cioran încă din “faza” discuţiilor despre eventuala nominalizare a lui la acest premiu, obsesia lui Cărtărescu devine şi mai ilară. Borges, de care ai pomenit în articol, a avut aceeaşi obsesie ani de zile la rând, dar nu a primit Premiul din cauza unor texte anterioare în care îl elogia pe fostul dictator Pinochet. Parcă şi Cărtărescu a avut nişte texte asemănătoare de elogiere politică, nu? Altfel, calitatea scrierilor fiecăruia nu cred că este validată neapărat de vreun premiu, fie el chiar Nobel.

      +1 voturi
      +1
      -1
      • Fără să intru în amănunte, îți atrag atenția asupra unuia: eu nu am discutat valoarea sau înverșunarea. Astea sunt chestii subiective. Habar nu am, de exemplu, cât de înverșunat este Cărtărescu. Celelalte nominalizări nu se pun, erau în comunism, altă treabă. Eu, dacă ai fost atent, am fost preocupat de un posibil șoc cultural care s-ar fi declanșat astfel cu urmări pentru societatea românească. Cel puțin în partea ei superioară. În altă ordine de idei, faptul că Cioran ar fi refuzat, este un mit, nedemonstrat de nimic și nimeni. Fără să mai vorbim că lua pentru Franța și francezi, textele sale fiind scrise în franceză. Sartre, da, se știe…

        0 voturi
        +1
        -1

    Scrie un comentariu

    0 + 6 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.