duminicã, 14 aprilie, 2024

Special Arad Logo

    Nu știm ce viață frumoasă avem!

    de Raluca Medeleanu | 25 februarie 2024, 11:36 AM | Blogul Special Arad | Recomandările editorilor

    1

    Natura omenească e făcută în așa măsură încât noi să nu fim mulțumiți cu adevărat niciodată. Într-un fel, e firesc și e un lucru bun. Dacă stai să te gândești, pe această nemulțumire se clădește evoluția, progresul. Din dorința de a schimba, de a îmbunătății constant lucrurile din jurul nostru. Dar este cu două tăișuri. De cele mai multe ori, ajungem în situații în care uităm să mai apreciem și cele pe care le avem. Lucrurile simple, stările banale, care pentru noi sunt absolut inobservabile, pe care le luăm ca atare. Dar care pentru alții sunt cel mai mare lux din lume.

    De multe ori trec și eu cu vederea multe aspecte pe care ar trebui să le prețuiesc enorm. Mai rău, înainte de un anume moment cu adevărat relevant, nici nu le-am apreciat defel.

    Câți dintre dumneavoastră ați auzit de Jason Becker? Eu am aflat de el pentru prima oară cândva pe la 20 ani. Eram în faza obsesiei pentru muzică (o pasiune pe care o am în continuare, dar ceva mai atenuată acum). Am văzut un documentar despre Ozzy Osbourne în care erau enumerați chitariștii excepționali cu care a colaborat de-a lungul timpului. Unul dintre ei era preconizat să ajungă cel mai mare chitarist al tuturor timpurilor, grație virtuozității. Doar că soarta a fost crudă cu el.

    Jason Becker a fost diagnosticat cu o boală incurabilă, foarte puțin cunoscută, la doar 19 ani. Într-un ritm foarte alert, și-a pierdut tot controlul motoriu, ajungând complet imobilizat la pat. Jason avea SLA, o boală care ne-a mai ajuns la urechi în povestea vieții marelui fizician Stephen Hawking.

    Am fost profund impresionată de povestea lui Jason Becker, întrucât la o vârstă atât de fragedă, când simți că ai tot Universul la picioarele tale, că ești invincibil și poți muta munții, ajungi în situația că trebuie să înțelegi că nimic nu va mai fi niciodată la fel și nimeni, dar absolut nimeni, nu poate face nimic pentru a te vindeca. Cu toate astea, nu s-a lăsat răpus de boală. Panta seducătoare atunci când viața ne dă lovituri crunte e să capitulăm. Să intrăm în acea letargie depresivă care ne termină psihic rapid. Dar Jason și-a dorit să cânte. Acolo, încuiată în capul său, era o explozie de creativitate. Dar cum să o poată scoate de acolo? Cum să-i dea sunet când într-un timp atât de scurt degetele lui au încremenit și inclusiv cele mai simple cuvinte i-au rămas blocate în gâtlej?

    Ceea ce e cu adevărat important să înțelegem în viață cred că sunt două lucruri: ambiția și prietenia (adică omenia) sunt cei mai de preț aliați pe care îi putem avea. Dacă îi avem pe ăștia, orice altceva devine irelevant, în sensul că se aliniază armonios de la sine.

    Dacă nu ar fi avut parte de dragostea celor din jur, degeaba nu s-ar fi dat bătut Jason. În schimb, el a reușit un lucru excepțional. În primul rând, grație dedicării tatălui său, care a inventat un sistem de comunicare pentru el, un soi de alfabet pe care să-l indice cu mișcarea ochilor în anumite direcții (singura mișcare de care chitaristul mai era capabil să o facă). Astfel, a reușit să-și transcrie notele din cap, pe foaie. Apoi, cu sprijinul numeroșilor prieteni care au rămas alături de el, a reușit să scoată încă șapte albume cu muzica pe care a compus-o. Încă mai compune. Are 54 de ani. Au trecut 35 de ani de la debutul bolii.

    Emoționanta poveste de viață a chitaristului a fost prezentată în documentarul „Jason Becker: Not Dead Yet” („Încă nu sunt mort”), care include interviuri cu el, familia și prietenii săi și diverșii muzicieni cu care a lucrat, inclusiv Marty Friedman, Steve Vai, Joe Satriani, Richie Kotzen și Steve Hunter.

    Mi-am amintit tocmai astăzi despre tulburătoarea, dar și exemplara viață a lui Jason Becker, după ce am citit un articol despre un nou medicament care se află în faza de obținere a autorizării pentru a putea fi pus pe piață: Un medicament pentru scleroză laterală amiotrofică (SLA) ar urma să primească autorizarea în Europa · Special Arad

    Mai mult de 200.000 de persoane suferă de această boală necruțătoare la nivel mondial. 80% dintre aceștia mor în cam 5 ani de la primirea diagnosticului. Nu există un tratament care să vindece SLA. Tratamentul se limitează la ameliorarea simptomelor și încetinirea degenerării. Majoritatea ajung însă la imobilitate totală, fiind nevoiți să mănânce cu ajutorul tuburilor, întrucât în 85% din cazuri au mari dificultăți în a reuși să înghită. Respirația e și ea afectată, apelându-se la aparate care să le ofere oxigen. În tot acest timp, creierul e intact. Gândurile, personalitatea, tot ceea ce-l face pe om el, rămân astfel încuiate în interior, ochii și urechile ajungând în final să fie singurul contact cu lumea externă. O soartă cumplită, pentru care medicina încă nu a găsit o soluție salvatoare.

    Iar noi… stăm confortabil, în camera de zi, cu o cafea fierbinte într-o mână, cu telefonul în alta, mișcăm cu un deget în jos pe paginile rețelelor sociale, strâmbăm din nas la văzul diferitelor poze, ori articole, ne irităm la auzul unei melodii cu versuri obscene, privim pe geam și dăm ochii peste cap că iarăși plouă și ne gândim sâcâiți ce viață nasoală avem, de ce n-ar putea fi mai bine.

    Urmărește Special Arad și pe Google News, Twitter, LinkedIn și Instagram!

    Distribuie articolul

    Comentarii

    Scrie un comentariu

    6 + 9 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.