joi, 23 mai, 2024

Special Arad Logo

    Noaptea în care am ascultat dedesubturile unor nopți extraordinare, nopțile albe ale adolescenței

    Eram foarte curios de acest documentar intitulat „Hai România”, un film documentar care-i are în centrul atenției tocmai pe eroii principali ai adolescenței mele și a celor din generația mea, fotbaliștii echipei naționale a anilor 90. Costă 30 de lei, dar face toți banii… A fost noaptea în care am ascultat dedesubturile unor nopți extraordinare.

    Da, chiar ei, Hagi, Popescu, Petrescu, Dumitrescu, Răducioiu, Lupescu, Belodedici, Prunea, Stelea, și toți ceilalți. Eram curios să văd ceva ce-am mai văzut, să văd ceva ce am trăit, să văd ceva care-mi provoca insomnii în anii 90, care mă scotea în stradă pe mine și alte milioane de români, să văd ceva care mi-a făcut tinerețea mai dulce.

    Mi-ar fi plăcut să văd un astfel de film și cu cei din generația 70, asta pentru că am crescut cu legenda lui Dobrin, cel despre care am auzit atât de multe dar cu care am văzut atât de puține. Nu am avut parte de un astfel de film.

    Aseară nu așteptam neapărat să revăd fazele din meciurile acelea memorabile, cu Danemarca, cu URSS, cu Argentina sau Irlanda, cu Columbia, Elveția, SUA și din nou Argentina, ca să nu mai spun de Suedia, acel meci care și acum provoacă coșmaruri celor care l-au văzut și mai ales l-au trăit ca pe nici un alt meci din viață. Aseară mă așteptam să aud, să-i ascult pe ei ce a fost în spatele acelor victorii, ce a fost în spatele acelor eșecuri și cum au simțit ei ceea ce au realizat.

    Filmul începe cu anii în care practic s-a născut ceea ce generic numim acum „Generația de Aur”. Ni se povestește despre performanța Craiovei, apoi a lui Dinamo, toate acestea fiind continuate de cele patru sezoane incredibile ale Stelei de la finele anilor 80. Revedem secvențe de la Sevilla 86, revedem întâlnirea campionilor europeni cu tovarășul Nicolae Ceaușescu, apoi retrăim partida cu Danemarca, din noiembrie 1989, meciul care a readus România la Mondiale după o pauză de două decenii.

    Țin minte cât de tare ne-a speriat acea grupă infernală, cu Argentina, campioana mondială, cu URSS, vicecampioana Europei și cu Camerun, campioana Africii, după o tragere la sorți care avusese loc în 9 decembrie, cu puțin înainte de Revoluție. Răducioiu și Lupescu chiar povestesc în film cu se temeau să se mai întoarcă în țară după căderea dictatorului, ei fiind cantonați în Cipru în zilele Revoluției, cu Dinamo. Îmi amintesc ca și cum ar fi fost ieri cum am urlat la golurile lui Lăcătuș cu URSS, cum n-am avut nicio fărâmă de fair-play în mine că s-a dictat penalty la hențul lui Hidiatulin, deși infracțiunea era la un metru în afara careului. Îmi amintesc și amărăciunea înfrângerii cu Camerun, dar și mai bine-mi amintesc cât de fericit eram după egalul cu Argentina lui Maradona. Apoi, nu pot uita acel penalty ratat de Timofte în fața lui Bonner și eliminarea de la Coppa Del Mondo.

    Noi, ca suporteri, trăiam la maxim fiecare meci, fiecare pasă, fiecare fază, suntem în stare să povestim ratare cu ratare, gol cu gol, toată acea poveste de la Mondialul italian. Dar Gabi Balint a venit cu varianta rece, varianta adevărată: „Nu am fost profesioniști”. Așa a concluzionat cel care a marcat în poarta Danemarcei, a Camerunului și a Argentinei, ceea ce s-a întâmplat în Italia. Euforia și petrecerea de după victoria cu Rusia, mirajul banilor din Occident și toate acele vizite ale impresarilor în cantonamentul de la Telese Terme… Noi, cei care doar priveam la televizor și ne puneam speranțe în ei, nu aveam cum să vedem asta…

    În ideea lui Balint continuă și secvențele de la acel 0-3 din toamna anului 1990 cu Bulgaria. Toți acei fotbaliști care au încântat la Steaua și la Dinamo și apoi au făcut pasul spre fotbalul occidental nu erau încă adaptați rigorilor profesionismului din Vest. Înfrângerea aceea cu Bulgaria, coroborată cu înfrângerea din Scoția, au făcut ca această generație unică în fotbalul românesc să rateze prezența la Euro 1992, singura calificare ratată între anii 1990 și 2000.

    Apoi filmul ne duce încet spre Cardiff, ni-l arată pe Lăcătuș, cel atât de ignorat de fostul său coleg, Anghel Iordănescu. Iar acolo, la Cardiff, îl vedem pe Hagi care l-a învins pe Southall, după care vedem celebra ratare a lui Bodin, cel care a ratat acel penalty al Țării Galilor, un penalty care putea schimba destine. Gică Popescu, însă, crede că și dacă ar fi marcat Bodin, „eram atât de puternici mental încât sunt convins că am fi câștigat cu 3-2”.

    Și a urmat America 94. Poate cel mai drag Mondial din viața noastră, celor care l-am trăit. Iar când a povestit despre America, Selymessi mi-a creat acea senzație de păr de găină când a vorbit despre Hagi. Atât el, cât și Dan Petrescu sau Țiți Dumitriu povesteau cât de speriați erau cu toții de forța Columbiei, de Asprilla, Valderrama, Rincon, Valencia sau Cordoba, de acei jucători care parcă nu aveau defecte. Iar la ieșirea pe tunel, înspre terenul de joc, „Hagi s-a uitat la noi și ne-a spus: la meciul ăsta bazați-vă pe mine!” Și s-au bazat… Cum spune Stelea, cel care a avut patru sau cinci parade senzaționale în acel joc: „niciuna dintre paradele mele nu se poate compara cu golul lui Hagi. A fost un gol cum eu doar la el am văzut. Senzațional”.

    A urmat dușul rece, parcă cu gheață, din meciul cu Elveția de la Detroit, faultul lui Vlădoiu la Ohrel, un alt meci în care „tricolorii” au fost mai români decât trebuie și l-au tratat „pe vârfuri”. A venit imediat după victoria cu SUA, cu acea reușită la lui Dan Petrescu, gol pe care „Bursucul” o pune pe faptul că la acel meci rolul de mijlocaș dreapta l-a jucat Dorinel Munteanu.

    Și a urmat victoria cu Argentina, momentul în care în poveste apare Ilie Dumitrescu, eroul acelei „optimi de finală”, cel care a reușit două goluri uluitoare și o pasă senzațională de gol la reușita lui Hagi. Povestește Gică Popescu că Dumitrescu nici nu figura ca titular înainte cu o zi de meci, după care, așa cum spune chiar Ilie, „Iordănescu a zis că voi juca număr 9, fals. Nea Puiu este primul antrenor din lume care a folosit acel număr 9 fals”, zice Dumitrescu. A fost meciul la capătul căruia s-a scris că lui Maradona ar trebui să i se spună „Hagi din Pampas”, iar în Piața Universității și în toate orașele țării se scanda „Hagi președinte!”

    hagi

    „Mama a fost foarte mândră de mine, Mi-a spus după acel meci că acum pot să mor liniștită”, povestește Ilie Dumitrescu. Fabulos a fost Ilie în acea noapte (pentru noi), după amiază toridă în Statele Unite.

    A fost, fără îndoială, cea mai mare victorie din istoria echipei naționale, o victorie în fața vicecampioanei mondiale la care tocmai fusese suspendat Maradona.

    Și apoi a urmat coșmarul cu Suedia, un meci despre care Lupescu își aduce foarte bine aminte. „Am fost proști”, lasă el de înțeles. „Nu am știut să gestionăm trei momente foarte favorabile nouă. Am condus cu 2-1 în prelungiri, apoi Schwarz de la ei a fost eliminat, iar la loviturile de departajare tot ei au ratat primii. Câte avantaje să mai tot primim?”, se întreabă acum „Kaiserul”. A fost acea greșeală a lui Prunea în fața masivului Keneth Anderson, greșeală pe care portarul naționalei de la acel meci și-o asumă sută la sută. „Nu am înțeles cum a intrat mingea în poartă”, povestește Mircea Sandu, cel care pe atunci era șeful FRF.

    Când vorbesc despre acel eșec, Răducioiu, Lupescu și nu numai tind să arunce responsabilitatea pe selecționerul Anghel Iordănescu. A fost poate singurul moment în care am avut senzația că ceva s-a rupt din ceea ce părea a fi o familie. Poate dacă îl schimba pe Prunea cu Stelea, poate dacă ar fi gestionat altfel acele minute de final din prelungiri, poate dacă ar fi ales alți executanți la penalty-uri. Poate, poate, poate… Acum totul e tardiv. Ne-a învins acel portar cu atitudine de clovn și nume de magazin de papuci de la Podgoria… Și așa s-a încheiat ceea ce a rămas în istorie ca cea mai mare performanță a echipei naționale a României.

    Acolo se încheie și pelicula, chiar în Everestul ei, deși performanțele echipei naționale au mai continuat vreme de șase ani, cu alte victorii la Mondiale și Europene, cu acele victorii în fața Angliei, cu încă o bătaie administrată Columbiei, cu blonzii care au pierdut cu Croația. Iar pe final ne vorbesc cei care au urmat acelei generații, Adrian Ilie sau Cristi Chivu.

    romania

    Dacă n-ar fi, nu s-ar putea povești… Cam așa și cu acest film, cam așa și cu cei care ne-au fost eroii tinereții. Este un film care trezește nostalgia în cei care am trăit acele vremuri, dar totodată un film care ar trebui văzut de cei tineri, cei care au crescut cu FIFA Manager, Play-station, Messi sau Ronaldo. Ei trebuie să vadă că acum trei decenii și ai noștri erau la nivelul cel mai înalt și chiar jucau ca pe… play-station.

    Am adorat acele nopți albe ale adolescenței, nopți pe care ni le-au asigurat toți cei de mai sus. Noi spunem despre nopțile adolescenței, dar în acea perioadă am văzut mulți bătrâni fericiți, mulți bătrâni care, ca și mama lui Ilie Dumitrescu, spuneau împăcați că „acum pot să mor liniștit. Am văzut-o și pe asta. Am văzut cum România poate să bată pe Argentina la un campionat mondial”. Au fost ca un medicament acești băieți într-o perioadă de tranziție de la comunism la această democrație originală, un medicament care de multe ori ne-a făcut să uităm de sărăcie, de neajunsuri, de boli și necazuri. Ei ne-au băgat bucuria în case!

    PS: M-am bucurat pentru realizarea acestui documentar, iar bucuria a fost și mai mare, chiar cu iz de mândrie, știind că cei care au stat în spatele acestei producții sunt doi arădeni: Călin Crețu, co-Founder/Producer at Hai România și omul de afaceri Simion Apreutese împreună cu soția sa Loredana.

    Citește și:

    Gabi Balint, despre emoția meciului decisiv România – Danemarca din 1989 și cele mai importante momente ale carierei sale, în filmul „Hai, România! – Povestea Generației de Aur”

    Urmărește Special Arad și pe Google News, Twitter, LinkedIn și Instagram!

    Distribuie articolul

    Scrie un comentariu

    7 + 2 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.