Încetinitorul de particule: Iartă-ne, Florin, și fii sigur că suntem pe aici câțiva care îți ținem pumnii!

    Nu am ajuns atât de apropiați încât să fim prieteni.

    Ne-am întâlnit de câteva ori, am făcut împreună chiar o călătorie până la Trieste cu spectacolul său după Cehov, „Cerere în căsătorie”, dar în ultimii doi-trei ani ne-am văzut doar întâmplător și atunci doar în trecere.

    De când l-am cunoscut, poate acum vreo zece-cincișpe ani, și până acum am o idee fixă pe care nu o pot șterge din minte și care îmi spune că el nu este dintre noi.

    Florin Covalciuc este din Cernăuți, fiul lui Dumitru, liderul din ultimele decenii al românilor din Bucovina de Nord. A venit în România pe la mijlocul anilor nouăzeci cu gândul să studieze teatru aici pentru a fi gata să se reîntoarcă în orașul în care Eminescu și-a făcut studiile la National Hauptschule și Obergymnasium pentru a lucra la primul teatru românesc din Bucovina de Nord. Promisiunea înființării acestui teatru nu s-a realizat însă, așa încât Florin Covalciuc, la terminarea studiilor sale de teatru de la Târgu Mureș, a ajuns și a rămas de atunci încoace la Arad.

    Nu știu ce a simțit el atunci, nu știu cât de marcat a fost de prăbușirea speranțelor sale, cum s-a simțit ajungând la Arad, un oraș pe atunci încă relativ efervescent, dar totuși atât de diferit de Cernăuți. Nu neapărat prin trecut, în fond ambele orașe au aparținut Imperiului Habsburgic, austro-ungar în final. Faptul că te naști și trăiești într-un loc multietnic și multicultural este ceva care îți va marca întreaga viață, iar din acest punct de vedere Aradul nu era foarte diferit de Cernăuți.

    Aici a devenit foarte repede un actor remarcat, un tânăr de perspectivă și care, sunt sigur de asta, a trăit multă vreme cu gândul că trecerea sa prin Arad este întâmplătoare, până la urmă se va înființa acel teatru promis de la Cernăuți, ca în cele din urmă să realizeze că visul se destramă încet, dar sigur, urmând ca popasul său la Arad să devină o staționare imponderabilă în imposibil.

    În foarte scurt timp a devenit un personaj cunoscut lumii artistice și boeme, pe atunci încă relativ prezentă și activă în serile și nopțile Aradului, un interlocutor tonic, având mereu umorul la el, fără aere și pretenții de mare artist. Relativ repede a ajuns și la regie, realizând, la începutul deceniului doi al noului secol și mileniu, ajutat de conducerea de atunci a teatrului, două bijuterii teatrale, „Cererea în căsătorie” și ”Ursul”, adaptări personale după Cehov foarte promițătoare. Era evident că știe mult mai multe despre ”marele suflet rus” ca noi toți la un loc, părea că aceste piesuțe într-un act reprezintă pregătirea marilor spectacole din dramaturgia rusă care vor veni în curând.

    N-au mai venit, noua conducere a teatrului nu a mai fost atât de binevoitoare, iar Florin, după o vreme, se putea simți pe bune dat la o parte, nefolosit și oarecum inutil în primul și singurul teatru la care a ajuns în loc să devină unul dintre întemeietorii teatrului românesc din Cernăuți.

    Desigur, toate astea nu explică greșelile în urma cărora Florin a fost condamnat la închisoare cu executare. Așa cum ați putut afla săptămâna trecută din presă, în urma unui proces de aproape trei ani, a luat pedeapsa pentru recidivare în condusul sub influența alcoolului.

    Nu explică și, strict legal, nici nu pot fi circumstanțe atenuante. Florin avea o legătură cu alcoolul mai deosebită, în fond venea dintr-o insulă românească într-o mare slavă, de acolo unde băutura ține loc de împlinire, rolurile și regiile sale stând mărturie acestei relații mai speciale pe aici, dar perfect obișnuite pe acolo de unde venea el.

    Revenind însă la ultimii zece ani petrecuți într-un mediu evident neprielnic, poate ar fi bine să ne punem întrebarea, toți cei care l-am cunoscut, ce am făcut noi să nu se întâmple asta. În mod sigur nu tot ce depindea de noi, dar întrebarea cade cu greutate mai ales printre colegii săi, și în mod deosebit asupra conducerii de acum a teatrului, cea care l-a ținut pe margine, obligându-l să monteze și să joace departe de Arad, la Baia Mare sau Bistrița, de parcă nu i-ar fi fost de ajuns că a rămas prins aici în capcana unui politicianism de care, spun asta sigur, îi era și îi este o scârbă profundă.

    Așa, de exemplu, acum, documentându-mă pe site-ul teatrului, am realizat repeziciunea cu care Florin a fost îndepărtat dintre actori, în timp ce Domnul Bulbuc, cel pe care l-a regizat în piesele amintite, deși viceprimar, rămâne cu acte în regulă și actor al teatrului. Măcar de-l suspendau pe perioada aceasta, în fond una este să faci pe clownul pe scenă și alta la Palatul Administrativ.

    Fără să-l scuz pentru iresponsabilitatea de care a dat dovadă, eu cred în continuare în Florin Covalciuc, sper că tot ce i s-a întâmplat în ultima vreme să nu-l întărâte în supărare și necaz, dimpotrivă să-i deschidă ochii și inima, în fond atât Aradul cât și Cernăuți-ul are nevoie de oameni talentați și onești.

    Și care, atunci când sunt prinși în circumstanțe nefavorabile, trebuie ajutați și nu aruncați peste gard ca hoitul unei păsări moarte.

    Să zicem, pescăruș…

    Distribuie articolul

    Scrie un comentariu

    6 + 7 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.