„Câtă tristeţe pe feţele femeilor din Ucraina, foarte multă tristeţe”. Este concluzia unui arădean care s-a oprit pentru câteva zeci de minute în Piaţa Avram Iancu în timpul manifestaţiei organizată aici, de refugiaţii ucraineni, la doi ani de la momentul la care a început invazia Rusiei.

A plouat și parcă și mai multă tristețe s-a adunat pe fețele celor aproximativ 100 de ucraineni adunați sâmbătă, la amiază, în piață, să protesteze împotriva războiului. Triste au părut și cântecele alese de ucraineni pentru protest, poate şi din cauza vremii şi a absenţei de pe feţele lor a oricărui zâmbet.

Doar tăcerea a luat, uneori, locul muzicii în Piața Avram Iancu în cele două ore cât a durat evenimentul. Nimeni nu a mai vorbit cu ocazia protestului, nimeni nu a mai scandat nimic. S-au fluturat steagurile Ucrainei, României şi Uniunii Europene, s-au intonat cele trei imnuri, s-a pus muzică patriotică, unoeri tristă, la boxele aduse de ucraineni aici, în timp ce copiii refugiaţilor au desenat pe asfalt inimi în culorile Ucrainei şi ale României şi au scris mesaje anti-război.

Mulți dintre participanții la protest au stat, cele două ore, în ploaie și vânt, cu steagurile fluturând și cu ochii în lacrimi. Doar câteva trucaje cu Putin au completat arsenalul cu care au venit de această dată ucrainenii la protest. Decent și trist.

(Unul dintre afişele cu care ucrainenii au venit la protest)

Lacrimi, prăjituri, clătite, colaci marca Ucraina, în Piaţa Avram Iancu

Ca la orice comemorare tradiţională, câteva mese încărcate cu platouri cu prăjituri, clătite şi colaci au fost așezate de refugiaţi lângă Statuia Ostașului Sovietic din Piața Avram Iancu. Ucrainenii le-au pregătit în memoria erorilor lor și le-au împărțit trecătorilor, mulţumindu-le românilor pentru sprijinul acordat în ultimii doi ani.

În fapt, cu mulțumiri pentru poporul român și-au început poveștile toți ucrainenii care au ales să vorbească cu jurnaliștii.

Aceștia au rememorat momentul invaziei Rusiei în Ucraina, acea fatidică oră 4, când au început să cadă bombe, momentele groaznice pe care le-au trăit în acele zile, luni, până la fuga în România, drumul lung și greu, plin de neprevăzut, de până aici. Au povestit cum e viața în zonele ocupate de ruși, zonele din care ei au reuşit să fugă, așa cum le este ea povestită, din când în când, de cei rămași acolo. Nimeni n-a mai vorbit, însă, aşa cum s-a întâmplat la protestele din trecut, de acum un an, un an şi mai bine, despre cum Ucraina va câştiga războiul, cum nu va fi mult până la pace şi cum se vor întoarce acasă.

Nimeni nu a mai afirmat, așa cum o făceau la protestul organizat în urmă cu un an, faptul că vara se va încheia războiul și că și ei se vor putea întoarce bucuroși în orașele lor.

(Inimi desenate pe asfalt de către copiii refugiaţilor ucraineni)

„La ora 7 dimineața eram deja sub ocupație”

În timp ce imnul național continua să vorbească despre cum „Încă nu a murit Ucraina, nici gloria, nici libertatea”, Kama, o ucraineancă de 61 de ani, se ruga lui Dumnezeu să îi ajute. Și rememora debutul invaziei: „Era dimineaţa, la ora 4,10, când am tresărit, când m-am ridicat brusc din pat din cauza bubuiturilor şi nu înţelegeam ce se întâmplă, pentru că nu ne-a spus nimeni că începe războiul. Copiii dormeau. Locuiam în Regiunea Sumî, la 60 de kilometri de graniţa cu Rusia. La ora 7,00 dimineaţa eram deja sub ocupaţie. Nu ne-a spus nimeni nimic că va începe războiul.

Doamne Dumnezeule, niciodată în viaţă nu am crezut că va mai fi posibil aşa ceva. Nu aş dori ca alte popoare să ştie ce-i durerea asta, n-aş vrea să ştie nimeni cum e să rămâi fără casă. Am 61 de ani şi nu mai am nimic, am rămas fără casă, fără nimic. Nu-i mai am decât pe nepoțeii cu care am scăpat, Slavă Domnului. Am ieşit eu cu şapte nepoței din ţară. Nu mai ţin minte mai nimic de atunci, dar mulţumesc poporului român că foarte mult ne-a ajutat. Ne-au ajutat bisericile, ne-au ajutat oamenii de aici”.

Kama a mai povestit în românește că mai ţine legătura cu oamenii din oraşul său, acum ocupat de ruşi, dar că acolo e foarte rău, pentru că economia a murit, oamenii au devenit extrem de săraci, copii de 16 – 18 ani merg la război. „Doamne, unde e dreptatea? Ne rugăm Domnului să ne ajute”, a spus cu ochii închişi şi mâinile împreunate, Kama, ucraineanca de 61 de ani fugită din Sumî cu cei 7 nepoţi ai săi.

„Nu aș dori niciunui copil să treacă prin ce a trecut copilul meu”

Daria, fugită din Odesa, ne-a povestit că situaţia e gravă acolo, dar e gravă peste tot în Ucraina, unde „în fiecare zi zboară rachete şi drone deasupra locuinţei noastre. În fiecare zi, bravii noştri bărbaţi, dar şi cei care au venit din alte ţări, ne apără nouă ţara, ca să putem trăi liniştiţi şi să ne putem întoarce acasă. Ucrainenii luptă pentru limba lor, pentru cultura lor, pentru copiii care au rămas acolo, pentru ca noi să ne întoarcem acasă”.

Şi rememorează prima zi de război astfel: „M-am trezit la 4 dimineaţa şi nu am înţeles ce s-a întâmplat, că zburau avioanele şi se auzeau împuşcături multe şi noi nu înţelegam ce e asta. Am trezit copilul şi nu ştiam ce să fac mai departe. Am sunat-o pe mama şi apoi am început să fac bagajul. A trebuit să-mi apăr copilul, să-l duc undeva unde era liniște, mă înțelegeți? După două săptămâni de stat cu frică, uitându-mă la cât îi e de frică copilului meu, am reușit să ies din țară. Am făcut asta pentru a-mi apăra copilul, pentru a-i apăra viitorul. Nu aș dori niciunui copil din lumea asta să treacă prin ce a trecut copilul meu”, ne-a spus Daria.

(Prăjituri tradiţionale, clătite şi colaci au fost pregătite de ucraineni pentru trecători)

Niciun cuvânt despre victorie, mai niciunul despre speranţă

Despre finalul războiului nu mai avansează nimeni niciun termen, despre victorie nu se mai vorbeşte așa cum o făceau în trecut, cu ochii sclipind de speranță. Doar atunci când fredonează imnul național, par a mai crede versurile acestuia: „Vor pieri dușmanii noștri, ca roua la soare, Vom stăpâni și noi, frații, în țara noastră”.

Câțiva români s-au alăturat protestului ucrainenilor din Piaţa Avram Iancu. Puţini au trecut însă pe acolo sâmbătă, la orele amiezii. (Puţini mai trec de obicei prin acea piaţă uitată parcă în trecut). Puţini au rămas să le afle poveştile, sau doar să le strângă mâna și să-i încurajeze. Câţiva arădeni care păreau să aibă drum prin zonă au ocolit piaţa, parcă pentru a nu deranja manifestaţia. Un medic de la Institutul Inimii din Timişoara a venit până la Arad doar să le fie alături refugiaţilor și să-și spună părerea despre ruși, Putin și toți cei care aleg să facă propagandă rusească.

„Prin acest miting, comunitatea ucraineană din Arad a dorit să comemoreze doi ani de la atacul mişelesc al Rusiei împotriva Ucrainei. Este un moment solemn pe care îl marchează prin mai multe acţiuni, inclusiv prin oferirea unor prăjituri pentru trecători”, a declarat Siegfried Mayer, prietenul şi susţinătorul ucrainenilor din Arad, co-fondator al Asociaţiei Aradul Civic, organizaţie care s-a implicat în sprijinirea refugiaţilor încă de la începerea războiului.

(Flori şi lumânări, la panoul comemorativ dedicat arădeanului Rudolf Wittman)

Un arădean ucis pe front și 600 de ucraineni rămași în oraș

Reamintim cititorilor că în Piaţa Avram Iancu, locul unde ucrainenii au comemorat doi ani de la invazia rusească, este amplasat și panoul în memoria tânărului arădean care a plecat să lupte în Ucraina şi a fost ucis pe front în 22 octombrie 2023, la 27 de ani. Panoul care îi cinstește memoria arădeanului Rudolf Wittman are trei feţe, cu laturile de doi metri, pe care sunt scrise mesaje în limbile română, ucraineană şi maghiară. Sâmbătă, refugiații ucraineni, câțiva români și membrii familiei au depus flori şi au fost aprins lumânări aici.

În municipiul Arad au rămas aproximativ 600 de ucraineni. Cei mai mulți s-au conformat cerințelor statului român și sunt îndreptățiți să primească sprijinul promis de acesta. S-au angajat, îşi duc copiii la şcolile şi grădiniţele din oraş, ne învață limba. Statul român are cinci luni de restanțe la plata sprijinului promis, bani pe care la rândul lor ucrainenii îi datorează românilor în locuințele cărora stau în chirie.

Dacă în vara anului trecut, mulți dintre ucrainenii aflați la Arad s-au întors acasă, din pricina acestor datorii dar şi pentru că Ucraina recupera teritorii pierdute în faţa Rusiei. Acum revenirea în ţară natală pare pentru refugiaţii de aici o alegere imposibilă, chiar şi în absenţa sprijinului guvernamental.

Citește și:

•  Doi ani de război şi sute de prăjituri. Ucrainenii din Arad comemorează sâmbătă, în Piaţa Avram Iancu, 2 ani de la invazia Rusiei

•  Nu există țară pentru refugiați. Ucrainenii, în căutarea banilor promiși și a unui avocat care să-i reprezinte în Europa

•  Un adăpost mai puțin pentru ucraineni. Două ore în stradă cu refugiații de război uitaţi de Guvern

•  Copiii războiului (2). Speranţe pentru 80 de copii ucraineni „pierduţi” în Arad

•  La marginea războiului. Aradul, casă pentru 342 de copii ucraineni rămași fără ţară

•  Ultima noapte în România, întâia noapte (înapoi) la război. Cum arată vacanța de vară a refugiaților ucraineni

•  Polițist, fotbalist, dansator. Planurile de viață a lui Serhii, copilul unei familii de ucraineni care şi-a abandonat casă după casă din cauza ruşilor

•  „Mamă, hai, hai, de ce stăm? Hai să ne ascundem!” – Ian, 11 ani, ucrainean refugiat în Arad

•  Ce vrei pentru tine, Yana? „Să dorm câteva ore”. Din Sumî în Arad, singură, cu șapte copii

•  Tunsoarea lui Ronaldo, o bicicletă, un câine de pază şi o pisică pe care să o mângâie- dorinţele lui Denis, ucraineanul de 8 ani care a trăit la graniţa cu Rusia*

•  Ksenia, prinţesa care a fugit de război, se întoarce la Kiev

•  Copiii de la capătul războiului. Arad, casa celor 342 de copii fără ţară

•  Copiii războiului (2). Speranţe pentru 80 de copii ucraineni „pierduţi” în Arad