„Să dorm câteva ore. Să mă odihnesc”. Atât spune că-și dorește Yana Kornienko, ucraineanca de 34 de ani, venită din zona rurală a Sumî la Arad. Cu siguranţă, tânăra are multe alte dorințe, speranțe mai mari, dar viața pare să-i fi retezat încrederea, să o fi pus, pentru un timp, la pământ. Pentru a putea măcar gândi un plan ca să o ia de la capăt are nevoie de câteva ore bune de somn. Un somn lung şi liniştitor. Par prea mari dorințele ei acum.
Yana zâmbește pierdut. E singurul mod în care mai poate privi viaţa, printre zâmbete şi lacrimi.
Acum şase luni şi-a luat cei 7 copii de mână şi a fugit din Sumî. Nu cădeau chiar atunci bombe, dar nu mai avea pentru ce să mai stea, iar ruşii făcuseră din Sumî o țintă.

Sumî, o regiune sub asediu

Regiunea în care trăia Yana e situată la granița de nord-est a Ucrainei cu Rusia și a fost atacată în mod repetat de ruși, de când a început războiul.
„Există întreruperi de energie electrică în toate zonele din regiune. În unele locuri, din această cauză, există probleme cu alimentarea cu apă. În Konotop, două rachete au lovit un obiectiv de infrastructură.(…) Alarma continuă, rămâneți în adăposturi”, scria pe Telegram, în octombrie anul trecut, guvernatorul regional al Sumî, Dmitro Jivițkii.

Dar bombele au căzut în Sumî în martie 2022, în mai 2022, în august, în octombrie, iar acum regiunea e sub asediu constant. Zilele trecute, întreaga presă scria de bombardamente devastatoare din Sumî. 65 de lovituri de artilerie și mortiere au fost înregistrate de militarii ucraineni într-o singură zi: 10 mai!

(Yana Kornienko, poveste de viaţă)

Prietenii din Arad care au plecat în America

Nişte prieteni de familie au sunat-o şi i-au spus să vină și ea la Arad, pentru că e posibil ca aici să-i fie mai bine, mai uşor. Yana a decis că aşa trebuie să fie: le-a făcut câte un bagaj mic lui Maksim (14 ani), lui Bogdan (13 ani), Dayanei (11 ani), Margaritei (10 ani), lui Mark (8 ani), Darinei (7 ani) şi Milanei (6 ani) şi au venit la Arad. Dar nici aici nu a fost aşa uşor: prietenii care au chemat-o aici au plecat mai departe, în America, şi a rămas din nou singură, cu cele şapte suflete care depind de ea. „De ce nu mergi şi tu în America?”. „Nu vreau să plec singură”, mi-a spus Yana.

(Cele 8 suflete venite din Sumî la Arad)

8 suflete singure, în două camere și o bucătărie

A rămas la Arad şi încearcă să supraviețuiască aici. Fără soț, fără casă, fără un viitor pe care să-l poată intui. Fără prieteni. Fără sprijin. Tatăl copiilor și-a făcut bagajul într-o zi și a plecat. S-a recăsătorit cu o altă ucraineancă și trăiește pe mai departe acolo. De plătit, plătește pensia alimentară, cea pe care legea îl obligă să o asigure copiilor săi. La sute de kilometri distanță, Yana Kornienko trăiește cu cei șapte copii într-un apartament oferit de Biserica Speranța.

La etajul 1 sunt voluntarii, la 2 familia compusă din 8 persoane împarte cele două camere și o bucătărie: fetele stau într-o cameră, băieții în cealaltă. Cu șase luni în urmă, trăiau la țară, într-o casă mare cu curte și cu spații mari pentru joacă.
Biserica și Asociația „O rază de speranță” sunt cei care i-au oferit o mână de ajutor și atunci când a venit vorba de școala celor mici. Toți au primit tablete pentru a putea urma cursurile online.

Dar nu e așa ușor cu șapte copii în șapte clase diferite, cu internetul care uneori nu merge, cu pauzele lungi dintre ore, cu pregătirea temelor, cu viaţa, aşa cum arată ea acum. „Te mai ajută cineva? Ucrainenii de aici?”, o întreb „Nu. Aici nimeni nu are bani sau timp”. Ajutorul vine din partea bisericii, Crucii Roșii, organizațiilor care și-au făcut un scop din ajutarea refugiaților de război.

(Două dintre fetele Yanei, jucându-se în sala de mese pusă la dispoziţia ucrainenilor de „O rază de speranţă”)

Ucraina nu mai e pe lista dorințelor

Yana e singură. Yana plânge pentru că şcoala copiilor poate fi un calvar când are loc în aceste condiţii, iar învăţatul ocupă doar o parte din ziua celor mici. Urmează temele de făcut cu fiecare, orele în care cei mici trebuie să se joace, cele în care ar fi bine dacă ar merge la un sport, cele în care…
Așa cum arată acum viața, e greu de ghicit un viitor, aici sau oriunde altundeva. E greu să intuieşti un mai bine, aici, acasă, sau mult mai departe. Coordonatele acestei realităţi, celei de acum, nu pot desena niciun viitor. Cel puţin asta am citit pe faţa Yanei, a cărei singură ocupaţie în viaţă, singura de care mai are timp, sunt copiii. Vrea să se întoarcă în Ucraina, după ce războiul se va sfârşi? „Da”. Poate da, poate ar fi mai simplu acolo pentru limbă.

Dar nu s-a gândit unde ar vrea să trăiască, nu a avut timp. Copiii, însă, îmi spune, nu mai vor în Ucraina.
Nu ştie nici dacă ar fi mai bine să rămână aici, când nu vor mai cădea bombe în Sumî. Ce să facă aici? Cum să trăiască când ajutorul de acum, așa cum e el, așa cum vine el, se va sfârși?

(Poză de familie fără Mark, aflat la joacă)

Aradul bate America

Yana nu vrea, nu poate să se gândească la viitor, nu are timp de planuri, așa că am decis să nu învârt cuțitul în rană. Nici eu nu știu cum ar trebui, cum ar putea să arate viitorul Yanei. E atât de trist dialogul nostru, că atunci când pe ușă intră trei din cei șapte copii ai ucrainencei de 34 de ani, respirăm ușurate amândouă. E veselie aici, e dragoste de viață, de mamă, energie pură.

Fetele Yanei, blonde, subțiri, cu ochi imenși albaștri, se lipesc de ea, îi cântă, îi zâmbesc. Doar când îi văd cu adevărat fața, cu ochii înlăcrimați, fața pe care încearcă să și-o ascundă de cei mici, fetele intră în panică, nu ştiu cum să reacţioneze. Să plece, să întrebe care e baiul, să plângă și ele? Decid să meargă după băieți. Când vin băieții, mama nu mai plânge.

E mai bine în lumea celor mici, aşa că o rog pe Yana să-i cheme pe toți copiii ei pentru o poză de familie. E multă veselie în jur, se fac glume. Drama de acum un minut e istorie. Copiii Yanei sunt lipicioşi, plini de zâmbete. Nu toţi ştiu ce vor să se facă când vor fi mari, nu toţi ştiu unde vor să trăiască, dar li se pare distractiv să ridice mână când întreb cine vrea să se întoarcă înapoi în Ucraina, când războiul va fi gata?

Spre surprinderea mamei, două mâini par să se ridice, nu foarte hotărâte, sus. „Încă de când au ajuns aici mi-au spus că nu mai vor în Ucraina. Le place aici”, spune Yana, uşor mirată că băieţii par că s-au răzgândit. Ceva din țara natală bate încă în inimile lui Maksim și a lui Bogdan.

Cine vrea să rămână aici, la Arad? Mai multe mâini de copil se ridică deasupra capetelor lor. America nu bate Aradul la numărul celor din familia Kornienko care ar trăi acolo. În fapt, nimeni nu vrea în America. Italia (am ales Italia pentru că exercită o atracţie deosebită asupra noastră) are cam tot atâția fani ca Ucraina, sau poate chiar mai puțini. Câștigă detașat România.

Dacă cu țara în care vor să locuiască lucrurile au stat ușor, pentru că alegerea e mai degrabă una de grup, de familie, cu întrebarea ce vrei să fii când vei fi mare, a fost un pic mai greu. Câțiva dintre copiii Yanei par să știe deja ce se vor face când vor fi mari: ucraineanca va avea printre copii o pictoriță, o proprietară de magazin, în care nu se știe încă ce va vinde, un medic veterinar care se va ocupa mai ales de pisici şi doi șoferi de TIR. Se câștigă bani buni din șofat și ajungi să vezi lumea.

Cea mai mică, Milana, are doar 6 ani şi nu vrea să se gândească acum la un lucru așa plictisitor, când în sala de lângă, prietenii lor ucraineni se joacă. Alege să stea aici doar ca să poată sta lipită de mamă şi să râdă cu ea. Cinci ştiu ce vor să fie, Milana, chiar dacă știe e prea rușinoasă să împărtășească cu mine visurile ei. Mă uit la Yana. Ea nu ştie ce se va face când va mai îmbătrâni nițel, nici nu poate să se gândească acum la asta. E prea epuizată.

E atât de obosită încât în haosul acela la care am contribuit şi eu nu își dă seama că lipseşte cineva. Nu mă prind nici eu, deşi începusem parcă la un moment dat să număr membrii familiei. Se prinde însă Olga, ucraineanca care mediază dialogul între noi. Unde e Mark?
Mark? Fetiţele Yanei merg în căutarea lui Mark. Cel mai tânăr bărbat al familiei apare tot zâmbind, roşu în obraji de atâta joacă. Mark o să fie agricultor pentru că vrea să conducă tractoare pe câmpuri şi să vadă peisaje. Dar, pentru moment, Mark vrea să se joace, aşa că, atunci când Yana îi spune că poate pleca, fuge din nou la joacă. Nu înainte de poza de grup. Cea în care sunt toți. Fuge apoi și nu se mai uită înapoi.

(Yana, zâmbete şi lacrimi)

„Să dorm câteva ore”… singura dorință a Yanei

Câte zâmbete, câtă fericire pe feţele copiilor Yanei. Câtă viață în toţi ochii aceia albaştri.
Par fericiţi copiii tăi, îi spun Yanei, pentru a relua dialogul în aşa fel încât să evit cât pot de mult realitatea aceea dură de dinainte să dea buzna copiii. Dar despre ce să vorbim altceva? Viaţa Yanei sunt copiii, asigurarea unui trai decent celor şapte. Nu-i arde de vorbit vrute și nevrute, nu-i pasă de nicio altă poveste.
„Dar pentru tine, doar pentru tine, ce-ți doreşti?”, o întreb. „Să dorm câteva ore. Câteva ore de somn”. Ce puţin, dar ce imposibil de atins pare acest puţin: câteva ore bune de somn în care în lumea viselor să nu pătrundă nici măcar un gram din realitatea imposibilă de acum.
Yana e singură, părăsită de soţ, cu şapte copii, într-o ţară a cărei limbă nu o cunoşate, şi încearcă să-şi ducă viaţa, din ajutoarele primite, trăind, făcând lecţii şi jucându-se cu cei mici, în cele două camere pe care soarta, sau mai degrabă nişte oameni mărinimoşi, i le-au pus la dispoziţie.

Disperarea adusă de noile reguli

Dacă credeţi că statul român plăteşte pentru cele două camere ale familiei Yanei vă înșelați: statul român nu a mai plătit din ianuarie sumele oferite pe lege pentru cazarea și masa ucrainenilor refugiați la Arad. Iar din mai nu mai plătește nimic pentru ucrainenii care nu pot demonstra că au un loc de muncă, că şi-l caută măcar. Cum să-şi caute Yana un loc de muncă?
”În cel mai scurt timp urmează să fie efectuate plăţile pentru cheltuielile de cazare aferente persoanelor care au găzduit refugiaţi din Ucraina, în primele trei luni ale anului, este vorba de ianuarie, februarie şi martie”, a spus Dan Cărbunaru, purtătorul de cuvânt al Guvernului, la începutul lunii mai. Dar banii nu au venit încă. Iar regulile, imposibil de respectat chiar de către statul român, care le-a făcut, s-au schimbat deja şi, în viziunea ucrainenilor domiciliaţi la Arad, le vor îngreuna şi mai mult viaţa.
Peste 500 de milioane de lei ar trebui să ia drumul românilor care au găzduit în primele trei luni ale anului 2023 refugiaţi ucraineni, iar Guvernul speră să primească, în iunie, aproximativ 110 milioane de euro, bani europeni, pentru acoperirea cheltuielilor neacoperite cu plata cazării şi mesei refugiaţilor. Pentru cheltuielile din prezent nu s-a spus, încă, exact de unde vor veni banii. Dar de stat în chirie tot vor trebui să stea.

De la 1 mai, refugiații ucraineni se supun noilor reguli stabilite de Guvern, care, printr-o ordonanță de urgență, a decis ca o familie de ucraineni să primească, direct, 2 mii de lei pe lună, pentru cazare, iar o persoană singură 750 de lei pe lună. Pentru mâncare, o persoană primește din mai 600 de lei pe lună. Până în mai, cazarea refugiaților ucraineni a funcționat în baza programul cunoscut drept 50/20: refugiații primeau câte 50 de lei pe zi pentru cazare și 20 de lei pe zi pentru mâncare, dar banii erau ridicați, când se alocau, de cei care îi cazau.
Acum, ucrainenii trebuie să demonstreze ca au un cont deschis la o bancă din România și că au permis de ședere, că lucrează undeva, sau că îşi caută de muncă ca să mai poată primi sprijin de la stat. Îl vor încasa ei la momentul la care va fi acordat de stat.

265 de cereri pentru mai

265 de cereri au fost depuse la Primăria Arad de refugiații ucraineni de aici pentru banii aferenţi lunii mai. Totul a fost posibil datorită implicării Asociației Aradul Civic, care, chiar înainte ca Guvernul să facă schimbările, s-a pus pe muncă şi a stat alături de ucraineni, dându-le o mână de ajutor în această chestiune.

De când au aflat de planurile guvernului pentru modificarea sistemului de ajutor, voluntarii Aradului Civic au demarat discuțiile cu ISJ, AJOFM, ISU, DAS, DGASPC, Prefectură, Primărie pentru a reuşi să vină cât mai repede în întâmpinarea ucrainenilor care vor să depună cereri de ajutor financiar. Și cine să nu vrea ajutor? Cele 265 de cereri depuse și asistate în completare de Aradul Civic au fost deja aprobate, cu toate, de primărie.

Gălăgia din cele două camere

Noile reguli îi sperie, oricum, prea tare, pe refugiații din Arad. Yana ne spune că aici, unde stă acum, există deja nemulţumiri pentru că cei mici fac gălăgie. Dar ce copii nu râd, nu fug, nu se joacă în casă? Și ce faci cu 7 copii care sunt într-un oraș încă străin și fără prieteni? Unde îi duci? Îi duci cele trei ore pe zi la „O rază de speranță”, dar mai apoi?
Ucraineanca se teme de ce va urma şi în privinţa cazării. Cele două camere în care dorm, mănâncă, se joacă, muncesc şi învaţă opt suflete par acum un paradis care s-ar putea nărui oricând. Yana plânge.

(Olga şi Yana, în timpul interviului)

„Nu o să mai spun niciodată că mie mi-e greu”

Nu-i spun că va fi bine, că războiul se va termina în curând, că se va întoarce acasă. Nu-i zic nici măcar că nu va mai fi atât de greu cum îi e acum. Nu cred nici eu, nu crede nici ea.
Copiii o strigă, aşa că ne despărţim. E nevoie de ea acolo. Rămân cu Olga, translatoarea din ucraineană în engleză, interpretul nostru în acest dialog, cea care ne-a spus povestea ei, complicată, chiar înainte de Yana, poveste pe care o veţi putea ciţi în următorul material pe această temă. „Nu o să mai spun niciodată că mie mi-e greu”, ne-a spus Olga, fostă juristă în Ucraina care acum, fugită de război, cu doi copii, face curat în casele arădenilor şi pe scara blocului unde locuieşte şi se gândeşte, cu groază, la noile reglementări gândite de statul român pentru refugiaţi.

Acest material a fost realizat în cadrul proiectului „Educația media – instrument pentru creșterea abilităților de participare civică a adolescenților (faza 2) – Sprijinirea comunităților pentru a fi mai bine protejate de infodemie”, implementat de Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI), cu sprijinul UNICEF. Opiniile exprimate în acest articol aparțin autorilor și nu reflectă neapărat poziția CJI și UNICEF.

Cişteşte şi

Tunsoarea lui Ronaldo, o bicicletă, un câine de pază şi o pisică pe care să o mângâie- dorinţele lui Denis, ucraineanul de 8 ani care a trăit la graniţa cu Rusia

Ksenia, prinţesa care a fugit de război, se întoarce la Kiev

Copiii de la capătul războiului. Arad, casa celor 342 de copii fără ţară

Copiii războiului (2). Speranţe pentru 80 de copii ucraineni „pierduţi” în Arad