Aproape jumătate sunt copii! Jumătate! Și sunt într-o lume a cărei limbă nu o vorbesc. Pe care nu o înțeleg. Nu mai au casă. În cele mai multe dintre cazuri, sunt singuri, fără tată. În unele, mai dramatice, sunt şi fără mamă. Fără ţară. Fără familie. Dezrădăcinaţi. Fără o casă a lor. În cele mai dramatice dintre situaţii, nu sunt doar singuri, ci au grijă de fraţii şi surorile lor. Şi sunt fără un umăr pe care să plângă. Fără un prieten. Și aproape fără viitor.

Sunt copiii războiului, ajunşi la Arad şi stabiliţi aici. Sunt cei care au fugit de bombe şi de moarte, într-un viitor nesigur, lăsând totul în urmă: tată, prieteni, rădăcini. Acum, când li se formează personalitatea, când își stabilesc toate coordonatele vieții, nu mai au niciuna.

Pilonii devenirii lor s-au destructurat. Au ajuns aici, la marginea Europei bune, cea ușor de trăit, dar au ajuns fără nimic.

Nu au mai făcut pasul până în Occidentul mult visat, pentru că cei cu care au venit au obosit să tot meargă, sau nu au vrut să fugă departe, convinşi fiind că războiul se va încheia repede. Acum şi-au pierdut şi această convingere.

Au rămas aici, pierduţi într-o lume care nu e a lor, dar care măcar le-a deschis braţele, le-a oferit un ajutor pentru ei şi pentru copii lor, pentru copiii nimănui. Dar cât de singuri sunt copiii?

(Unii dintre tinerii participanţi la proteste)

Oraşul copiilor ucraineni

795 de arădeni sunt acum în evidențele Asociaţiei Aradul Civic (și a celorlalte asociații și autorități care au semnat între ele un protocol de colaborare), care se ocupă de când a început războiul să le facă viaţa mai uşoară ucrainenilor de la noi.

Dintre aceştia, 344 sunt femei, 109 sunt bărbaţi şi nu mai puţin de 342 sunt copii! 162 de fete şi 180 de băieţi, adică aproape jumătate din totalul ucrainenilor cuprinşi în statisticile oficiale locale îşi trăiesc viaţa, aşa cum pot mai bine, în Arad. Aproape jumătate!

Potrivit informaţiilor adunate de la asociaţiile care se ocupă de ucrainenii refugiaţi de război, un astfel de procent face din Arad un oraş singular în vestul ţării, cel puţin.

Nicăieri în această zonă, numărul copiilor refugiaţilor ucraineni nu reprezintă aproape jumătate din totalul celor care încearcă să-şi refacă viaţa, până când războiul se va încheia. Dacă vor avea la ce să se mai întoarcă.

(O oază de speranţă pentru micuţii fugiţi din Ucraina)

Copiii urcaineni domiciliaţi la Arad au fugit din Kharkiv, Nikopol, Kiev, Dnepr, Odessa, Zaporizhzhia, Dnepr, Zakarpatskaia oblasti, Kherson, Severodonetsk, Nikolaev, Mykolaiv, Mariupol, Zaporozhye, Sumy, Lutsk, Kryvyi Rih, Lviv, Zacarpattia, Lutsk, Mykolaiv, Kherson, Mykolaiv, Xarkiu, Zhytomyr, Vinnytsia, Talne, Cherkasy, Kramatorsk, Brovary, Artemovsk, Dnipro, Ivano-Frankivsk, Novoozerne, Cerkaska, Brovary, Dnipro, Nikopol, Zozov, Kryvyi Rih, Gorlovka, Boryspol. Transkarpatia, Donetsk, Hmelnick, Harkiv, Vorzel, Kramatorsk.

Au ajuns cu toţii în Arad, fără să ne ştie limba, fără să ne înţeleagă cultura, fără haine, fără suveniruri din ţara lor, doar cu un imens bagaj emoţional.

În pielea copiilor războiului de lângă noi

E foarte greu să intri în pielea copiilor din Arad, în sufletele lor. E greu să-i înţelegi, să-i faci să vorbească, să-i convingi că le eşti prieten. E greu să fi părinte în orice colţ din lume trăiești. E greu să intri în universul oricărui copil din lumea asta care e în suferinţă.

E, însă, aproape imposibil să te pui în locul copiilor ucraineni refugiați aici. Să le câştigi încrederea zdruncinată de toţi. Să le oferi ceva, orice, care să îi transforme în adulţii sănătoşi de peste ani. Să-i ții pe linia de plutire.

E imposibil de imaginat cum e viața pentru copiii fără mamă și fără tată care au ajuns aici, în Arad, departe de singurul lor punct stabil, casa, ţinutul familiar, aduşi de asistenți maternali din ţara lor.

Sunt mulți copii ucraineni în situația aceasta în Arad. Și-au găsit loc cu greu aici. A fost greu, de pildă, să se găsească o casă de locuit pentru un asistent maternal care a fugit de bombe și a luat cu el, încercând să le salveze viața, șapte copiii cu handicap.

E aproape imposibil de găsit un loc de muncă pentru un alt ucrainean care se ocupă, așa cum poate mai bine, pășind cu ajutorul unui cadru, de copiii săi cu probleme.

Ce le poți oferi acestor copii ca lumea lor să fie mai senină?

(La Centrul creştin „O oază de speanţă”, alături de copiii fugiţi din Ucraina)

Un conanțional de a lor, Damir Nurgaleev, a pus pe pe picioare pentru ei „O rază de speranță”, un centru creştin pentru copiii din Ucraina în Arad, cu afterschool, cu gradiniţă, cu tabere de vară şi cu un loc în care mamele micuţilor urcaineni să-şi tragă sufletul.

Asociaţia Aradul Civic organizează pentru ei excursii, le-a amenajat un loc de joacă, le caută şi le oferă informaţii cu toate ofertele gratuite care le pot sta la dispoziţie în Arad. Încearcă să le lumineze viaţa.

Câţiva arădeni cu suflet mare au încercat să intre în sufletele ucrainenilor care trăiesc aici şi să le afle poveştile, ca de aici să plece mai departe pe calea împlinirii dorinţelor refugiaţilor de război.

(Poveştile ucrainenilor, ţinute în mâinilor copiii participanţi la protest)

Poveşti de copii, cu frică şi moarte

Ce povestesc copiii tăi, ştii? Poveşti despre palate, despre cuceriri, despre eroi? Poveştile copiilor ucraineni sunt despre bombe, frică şi moarte. Și, uneori, rareori, despre eroi. Despre eroii de lângă ei, despre eroii lăsaţi acasă.

Pe câțiva dintre ei i-am cunoscut în cadrul protestului împotriva războiului din Ucraina, organizat în faţa Primăriei Arad, la un an de la debutul genocidului. Veniseră cu mamele lor în încercarea de a-i sensibila pe arădeni, care par să fi uitat că lângă ei, la o graniţă distanță, cad bombe, mor oameni, iar celor mici li s-a confiscat copilăria, li s-au furat viețile. Au venit, ca atare, cu poveştile lor de război, scrise pe pancarte de mamele lor.

Vocea celor care n-au încă voce

Despre toate acestea ne propunem să scriem într-o serie de materiale legate de copiii războiului. 342 sunt aici, lângă noi. Lor le putem schimba destinul în bine. Le mai auziţi bătăile inimii, oare? Le mai vedeţi lacrimile? Le mai simţiţi fricile? Aţi uitat de ei?

Ei nu-şi strigă povestea pentru că nu au încă o voce a lor. Plâng doar pe dinăuntru. Pe dinafară, în numele lor, le strigă durerile, uneori, mamele, asistenţii maternali, oamenii de bine care încearcă să le facă Aradul un univers în care să poată respira, să poate trăi decent, în care să reînceapă să se joacă, să-şi recâştige copilăria. Măcar un timp. Să-i facă să uite de război, de inamici.

„Inamicul nostru, inamicul copilului meu e şi inamicul tău, nu uita asta”, mi-a spus o mamă ucraineancă. N-am uitat. Nu pot uita.

Acest material a fost realizat în cadrul proiectului „Educația media – instrument pentru creșterea abilităților de participare civică a adolescenților (faza 2) – Sprijinirea comunităților pentru a fi mai bine protejate de infodemie”, implementat de Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI), cu sprijinul UNICEF. Opiniile exprimate în acest articol aparțin autorilor și nu reflectă neapărat poziția CJI și UNICEF.

Citește și:

• Plini de emoție, cu sentimente mixte față de viitor, refugiații din Arad au marcat Ziua Independenței Ucrainei | Foto • Video • Special Arad · ultimele știri din Arad

• Așa arată Dragobetele pentru ucraineni: război, lacrimi și speranțe la kilometrul zero • Special Arad · ultimele știri din Arad

•  Solidari de moment! Mai există război în Ucraina? • Special Arad · ultimele știri din Arad