„Nu am venit aici în căutarea unui trai mai bun, ci a unui adăpost”; „Suntem recunoscători poporului român pentru că a fost mereu alături de noi. Nu ne uitaţi, vă rugăm”. „Nu suntem trântori, muncim, vrem să trăim decent, dar vrem un adăpost deasupra capului”. „Nu cerem nimic decât ce s-a decis, ce ni s-a promis. Cerem să nu fim uitați”.

Sunt doar câteva dintre declarațiile ucrainenilor care au protestat vineri de dimineață împotriva întârzierii plăților promise de guvernul român cetăţenilor ucraineni, refugiaţi de război.

Adăpost cu datorii de mii de euro pentru ucraineni

Peste 100 de ucraineni, care se tem că, dacă situația de acum va continua, vor rămâne fără încă un adăpost, s-au adunat lângă „Monumentul ostașului necunoscut” din Piața Avram Iancu pentru a-și face publice durerile.

Totul, în speranța că astfel autoritățile române se vor sensibiliza și își vor ține promisiunea transformată în lege.

De cinci luni, de când Guvernul României a modificat modul de sprijin a refugiaților ucraineni (vezi AICI), hotărând ca ajutorul să se acorde direct acestora, în anumite condiții, și nu românilor care îi cazează și le oferă hrană, banii nu au mai fost alocați nimănui!

Datoriile către proprietarii în casele cărora stau în chirie au crescut de la lună la lună. Sunt acum de ordinul miilor de euro. Mulți dintre ucraineni au decis să se întoarcă acasă, la război, pentru că nu au mai putut supraviețui în România fără sprijin, fără bani de chirie, fără un minim ajutor.

(Protest lângă moumentul de inspirație sovietică din Piața Avram Iancu)

Protest la umbra monumentului sovietic

Cei care, însă, nu mai au case, cei care vin din zonele de conflict, în care cad încă bombe, în care încă se moare, au rămas şi şi-au strigat ieri durerea în Piaţa Avram Iancu din Arad.

Ca o ironie, parcă, protestul s-a ținut la umbra monumentului de viziune și inspirație sovietică, cel al „Ostașului necunoscut”.

Au cântat imnul Ucrainei, şi-au povestit vieţile aşa cum arată ele de un an şi jumătate încoace, au fluturat steagurile României și Ucrainei, au povestit ororile războiului, nu au uitat să le mulţumească românilor că au fost alături de ei şi au solicitat Guvernului României o singură chestiune: să-ţi ţină promisiunea.

„Cum să supravieţuim într-o ţară străină fără adăpost”,”Găsiţi cine a furat banii noştri”, „Nici aici, în UE, nu avem siguranţă”, „Nu cerem nimic decât ce a-ţi promis„, „Timp de 5 luni nu am primit niciun leu promis”,”Rămânem cu copiii pe stradă. Nu vă pasă?” – au fost pancartele purtate de ucrainenii veniți la protest.

Zeci de copiii au luat și ei parte la protest, ținând în mâini pancartele scrise de cei mari. Despre ei s-a vorbit cel mai mult la protest, despre faptul că nu vor mai putea merge la școală, că nu vor mai avea nici haine, nici ce mânca, că nu au unde să fugă și la ce să se întoarcă.

(Copiii ucrainenilor au luat parte la proetstul organizat de cei mari)

350 de euro pe munca depusă, 350 de euro pe chirie

Pentru că în lunile petrecute în România au avut parte și de priviri încruntate, și de indignare, şi de multe răutăţi, ba chiar de retorica urii, ucrainenii au ținut să sublinieze în piață că toți maturii adunați la protest și-au găsit loc de muncă aici, muncesc, dar câștigă undeva la 350 -400 de euro, iar chiria e tot undeva în jurul acestei sume.

„Nu ne mai rămân bani nici de mâncare. Nu ne putem gândi nici la şcoala celor mici, nici la jucării, nici la haine pentru ei, la nimic”, a spus cu ochii în lacrimi unul dintre protestatari.

Au vorbit la microfon, în piaţă, o mamă singură cu şapte copii, un asistent maternal cu handicap locomotor, ⁸refugiat în Arad împreună cu opt copii de la casa de copii, alte câteva mame singure cu copiii lor, ucrainenii care încearcă să le facă viaţa mai uşoară semenilor lor şi să aducă zâmbetul pe buze celor mici, prin centrele lor dedicate ucrainenilor, o tânără mamă care a fugit împreună cu fetiţa ei din Mariupol şi care a venit la protest cu o pancartă cu după poze: o poză cu strada pe care stătea şi o poză cu ruina care cândva era casa ei (”Strada mea. Casa Mea”).

(Ilona, una dintre ucrainencele care nu mai are la ce să se întoarcă acasă)

Între ochi închişi şi retorica urii

Nu au fost mulţi care să treacă prin Piaţa Avram Iancu la acea oră, piața – una parcă abandonată de toți – nefiind nicicum potrivită pentru proteste reușite, aşa că mai nimeni nu le-a auzit poveştile de groază.

Cei puțini care au trecut pe acolo au aruncat, parcă în secret şi de departe, câte o privire, încercând să ignore realitatea de care s-au izbit acolo, poate pe principiul: dacă nu o vezi, ea nu există.

Câteva doamne în vârstă s-au oprit totuși să ne chestioneze, ce-i drept doar pe noi, fără a-şi face curaj să se adreseze direct protestatarilor, cu privire al motivele protestului și să-și verse ura.

O arădeancă n-a vrut, defel, să afle motivele care i-a scos pe ucraineni în stradă („Noi ne-am dus în tăcere dramele, indiferent care au fost”, ne-a pus la punct vârstnica), nici să le afle adevărul, să audă că muncesc, că se chinuie să supraviețuiască.

Nu s-a uitat nici la copiii care nu aveau cum să nu-ți fure inima. Au trecut pe lângă, boscorodind ceva despre răul pe care cândva, în urmă cu 200 de ani, cineva l-a făcut românilor.

O doamnă ne-a întrebat de două ori, parcă pentru a ne verifica, dacă răspândim fake news-uri ori ba, dacă e încă război acolo, în Ucraina, în timp ce o vârstnică, pusă pe harță, ne-a destăinuit că ucrainenii n-au decât să se întoarcă acasă și să se împace cu rușii.

Vorbele sale s-au suprapus, parcă diabolic, peste spusele unei ucrainence, care, descriind ororile din primele zile ale ocupaţiei ruseşti în oraşul său, a povestit cum rușii au obligat o femeie de 83 de ani să intre sub un pat, doar pentru a ironiza frica locuitorilor cotropiți, nu au lăsat-o să iasă de acolo câteva ore bune, după care, când a ieșit, au violat-o.

Dar astfel de povești sunt greu de ascultat, de imaginat, de înțeles, de pus cap la cap de către arădenii, românii preocupați să supraviețuiască propriilor lumi chinuite, unele în care nu cad bombe, nu ne împușcă vecinii, nu ne pune nimeni casele la pământ, dar în care ura, umilințele îndurate, cu capul plecat, fără a protesta mai niciodată, se suprapun ca o mănușă peste frică, stres, neajunsuri, neputințe.

(Ucrainenii speră că, totuși, Guvernul României își va aminti de promisiunile făcute)

Dramele românilor

De cinci luni, Guvernul României a uitat de banii promişi urcainenilor refugiaţi de război. Altele au fost dramele  cărora Guvernul a trebuit să le facă faţă şi acestea nu au mai avut nimic în comun cu omenia, cu prietenia dintre state, cu promisiuni onorate, cu războiul de lângă noi.

Citește și:

Două ore de protest în Piaţa Avram Iancu. Refugaţii ucraineni, abandonaţi de stat de cinci luni

Copiii războiului (2). Speranţe pentru 80 de copii ucraineni „pierduţi” în Arad
La marginea războiului. Aradul, casă pentru 342 de copii ucraineni rămași fără ţară

Ultima noapte în România, întâia noapte (înapoi) la război. Cum arată vacanța de vară a refugiaților ucraineni

 Polițist, fotbalist, dansator. Planurile de viață a lui Serhii, copilul unei familii de ucraineni care şi-a abandonat casă după casă din cauza ruşilor

 * „Mamă, hai, hai, de ce stăm? Hai să ne ascundem!” – Ian, 11 ani, ucrainean refugiat în Arad

* Ce vrei pentru tine, Yana? „Să dorm câteva ore”. Din Sumî în Arad, singură, cu șapte copii

* Tunsoarea lui Ronaldo, o bicicletă, un câine de pază şi o pisică pe care să o mângâie- dorinţele lui Denis, ucraineanul de 8 ani care a trăit la graniţa cu Rusia

* Ksenia, prinţesa care a fugit de război, se întoarce la Kiev

* Copiii de la capătul războiului. Arad, casa celor 342 de copii fără ţară

*  Copiii războiului (2). Speranţe pentru 80 de copii ucraineni „pierduţi” în Arad