sâmbãtã, 15 iunie, 2024

Special Arad Logo

    Copiii războiului (2). Speranţe pentru 80 de copii ucraineni „pierduţi” în Arad

    Tu știi exact ce face copilul tău în timpul zilei, nu? Știi că îl duci la grădiniță, sau îl lași la bunici, îl duci la școală, iar mai apoi la programul after-school. Îl duci la înot, fotbal sau tenis, gimnastică. În unele zile îl duci la cursuri de limbi străine, în altele pe la cursuri artistice, îl iei apoi acasă și îl pui să-și facă și temele. E un program aglomerat, pe care deseori îl blamezi. E prea mult pentru un singur copil și, uneori, e prea mult și pentru tine acest du-te vino între activitățile celui mic. Dacă ai cumva doi sau trei copii, activitățile lor, ocupațiilor lor pot deveni infernul tău. Dar tot îl preferi decât să-i ții în casă, fără a le oferi vreo variantă de petrecere a timpului liber, de socializare și de deprindere a unor cunoștințe extra-școlare atât de necesare dezvoltării lor.

    Acum, pune-te în locul celor care au fugit de războiul din Ucraina, de ruși, și s-au așezat aici, la Arad, cu copiii lor. Unde să-și ducă copiii? Unde să îi lase pe aceștia să socializeze, de unde, de la cine să deprindă noi cunoștințe? Ba chiar, unde să învețe? Ce să facă mamele fugite din Ucraina cu cei mici în timpul în care, pentru a câștiga un ban, pentru a-și reface cumva viața, își caută un serviciu?

    Poți să te imaginezi pe tine cu trei, patru copii, fără o casă a ta, fără jobul în care ai activat 15 -20 de ani, fără prieteni și cunoștințe și fără vreo șansă de a le oferi celor mici un loc unde să se simtă bine, măcar câteva ore, să uite că și-au pierdut camera lor plină cu jucării, școala, locurile unde mergeau după școală, prietenii, rudele apropiate, uneori chiar și tații?

    raza de speranta 3

    (Orice e binevenit pentru un pic de normalitate)

    Un modus vivendi anulat

    Sunt sute de mame şi asistenți maternali care trăiesc acest infern în fiecare zi, de mai bine de un an: nu au cum să le ofere copiilor lor nimic din ce tu le oferi pe tavă alor tăi și le consideri meritate, în cursul firesc al lucrărilor, acel modus vivendi care ți se pare atât de firesc.
    Sutele de părinți ucraineni aflați acum la Arad trăiau și ei, până acum un an, în cursul firesc al unei vieți obișnuite.

    Din martie 2022, de la prima bombă căzută, acest firesc al lucrurilor a dispărut. De tot. De atunci, s-au văzut pe drumuri, niște fugari, urcați în mijloace de transport uneori insalubre, acceptând călătorii care fiecare ar putea fi subiecte de filme de groază. S-au văzut traversând orașe peste orașe, în Ucraina, în România, alegând în cele din urmă, cu inima strânsă, din te miri ce motive, Aradul ca loc de tras sufletul.

    Un timp, doar pentru un timp. S-au văzut cazați cu zecile într-un apartament, priviți cu neîncredere de proprietari. Dar, mai ales, s-au văzut singuri. Singuri cu copiii lor și mai singuri.

    raza de speranta 7

    (Familia „O rază de speranţă”)

    În loc de o viață

    Mâna de ajutor dată de câteva asociații a fost singura rază de speranță. Au primit alimente, haine, jucării pentru copii. Încet, încet li s-au creat premisele pentru integrare. Aproape inumana integrare. Le-au fost oferite cursuri de învăţare a limbii române, tablete pentru ca cei mici să poate să participe online la lecții ţinute acasă de profesori în Ucraina, li s-a oferit şansa să se integreze cât de cât în şcolile noastre, să se joacă uneori cu copiii noştri, să meargă să viziteze locuri de pe la noi, să participe la activităţi de aici, la festivaluri, la ore de sport.

    Pare că li s-a oferit mult, chiar mai mult decât românilor – spun dezumanizații epocii noastre, cei care nu înţeleg contextul şi n-au nici urmă de omenie. Dar pune-te în locul lor, dacă poţi: două – trei lecţii de română pe săptămână, o excursie o dată la două luni, niște pachete cu mâncare, câteva haine şi accesul gratuit la nişte săli de sport, din când în când, plus câteva cuvinte de alinare și câteva grupuri de sprijin pe WhatsApp crezi că ţin loc de o viaţă? Crezi că refac un univers imens care a dispărut peste noapte? Crezi că refac un destin? Crezi că toate aceste lucruri pe care tu le vezi drept beneficii umplu o zi, o săptămână din viaţă, că te fac să uiţi că tu, de fapt, nu mai ai casă, job, bani, că eşti într-o ţară străină cu oameni cu care nu poţi comunica, iar copilul tău e singur între patru pereţi, jucându-se cu jucăriile altora şi aşteptând ca visul urât să ia sfârşit?

    O mână de ajutor pentru copiii ucraineni

    Pentru o zi mai umană, pentru o săptămână un pic mai ușor de dus, pentru un zâmbet de copil, câteva asociaţii au încercat să pună pe picioare un program, câteva activităţi.

    Câțiva copii ucraineni îşi vor da în curând examenul de limbă română. Mult mai mulţi participă la cursuri online oferite de profesori din Ucraina, în casa lor provizorie din Arad. Mulţi iau parte la activităţi gândite de ONG-uri ca să uite de prezent.

    Pe viitor, și nu e departe acest viitor, cu sprijinul unor organizații internaționale, aceştia aveau șansa să facă şcoala online în săli de clasă din Arad, special amenajate, pentru ca să mai poate socializa, să iasă în lume, să trăiască.

    Sunt peste 340 de copii ucraineni în Arad (potrivit evidenţelor oficiale) care aşteaptă ca acest coşmar, oricând de cosmetizat ar fi el aici, să ia sfârşit. Până atunci, asociațiile care se ocupă de ei speră să le ofere o alinare. Dar nu doar arădenii, marile ONG-uri şi oamenii de bine, câţi au mai rămas, încearcă să le fie alături. Ci şi ucrainenii care mai cred încă în bine, în viitor.

    raza de speranta 6

    (Atelier de lucru manual pentru copiii ucrainenilor din Arad)

    Raza de speranță ucraineană

    Peste 80 de copii ucraineni domiciliaţi în Arad au găsit salvarea aici, la Centrul creștin „O rază de speranță”, un ONG pus picioare după izbucnirea războiului de către o familie de ucraineni: Alex și Olena Konstantinov, familie cu patru copii. Au creat centrul acesta din pricini de însingurare şi durere, dar mai ales din dorinţa de comuniune şi pentru că tuturor le trebuie un gram de speranţă ca să poată merge mai departe. Doar un gram ca să poată trăi.

    Aşa a luat naştere un centru creştin pentru copiii din Ucraina, la Arad, care îşi spune aşa povestea:

    „Suntem refugiați din diferite părți ale Ucrainei, care am găsit adăpost în România. Suntem părinți! De asemenea, noi, părinții, care nu suntem indiferenți, ne-am unit de dragul sprijinului moral și psihologic, dezvoltării și adaptării copiilor ucraineni într-o țară nouă, Suntem visători! Visăm la un viitor luminos pentru copiii noștri, la noi posibilități și la o dezvoltare holistică. Misiunea noastră: Susținerea spirituală și emoțională a copiilor”.

    Ce şi-au propus cei care au pus bazele acestui centru? „Reabilitarea și socializarea copiilor care au suferit în urma operațiunilor militare din Ucraina; susținere spirituală și psihologică; ajutor sub toate aspectele în adaptarea copiilor într-o țară nouă, contribuind la învățarea limbii române; crearea condițiilor necesare pentru părtășie și întâlniri cu concetățenii; organizarea petrecerii timpului liber într-un mod interesant și folositor”. Pe scurt, să le ofere şi copiilor ucraineni o viaţă.

    Trei ore în paradis

    Pentru moment, centrul funcţionează 3 ore pe zi, între ora 15 și ora 18, de luni până vineri, dar nici aici nu a murit speranța: dacă lucrurile vor merge bine, dacă donațiile vor crește va crește și numărul de zile și numărul de ore în care cei mici vor avea parte de socializare și învățare. Sunt acum gândite pentru copiii ucraineni din Arad cursuri after-school, o grădiniţă pentru copiii între 2 și 6 an, cursuri pentru juniorii de vârstă școlară, dar și întâlniri cu adolescenții.

    Se fac aici, la „O rază de speranță”, studii de limbă română, de dezvoltare intelectuală, studii biblice, cursuri de psihologie, se organizează jocuri, activități sportive, lucru manual, se fac degustări, se creează un univers, se dă un sens vieții celor mici.

    Săptămânal, centrul este vizitat de mai mult de 30 de adolescenți. Și e bine, începe să fie bine: copiii ucrainenilor îşi găsesc aici prieteni, suflete cărora să le împărtăşească problemele lor, au parte de activităţi sportive şi au şi niţel timp pentru dezvoltare personală.

    Damir Nurgaleev

    (Damir Nurgaleev)

    Povestea razei de speranţă spusă de Damir Nurgaleev

    „Să începem cu faptul că multe familii ucrainene cu copii au venit în Arad. Ucraineni din diferite părți ale țării”. Aşa a început dialogul nostru cu Damir Nurgaleev, administratorul acestui centru.

    Damir s-a alăturat eforturilor făcute de Alex și Olena Konstantinov imediat după ce a început războiul și imediat după ce a plecat din Ucraina cu familia și cei doi copii ai săi. Acum, băiatul cel mic participă la activitățile clubului, în timp ce, cel mare merge și învață la o școală în limba română din Arad.

    „În vara anului 2022, având în vedere nevoia tot mai mare de a include copiii ucraineni din Arad într-un proiect special creștin-social și educațional, grupul de inițiativă reprezentat de pastorul Sergey Predit și directorul Mirel Talpeș a sugerat ca familia Konstantinov, Alex și Elena, să organizeze un centru cu un program după școală pentru a lucra cu copiii ucraineni, în scopul depășirii traumei psihologice provocate de război, adaptării lor sociale în România, precum și pentru dezvoltarea lor ulterioară armonioasă, spirituală, fizică și emoțională.

    O mare parte a finanțării proiectului a fost asigurată de «International Needs». Formarea programului și a echipei a fost preluată de familia Konstantinov. Biserica Speranța s-a alăturat și ea proiectului, oferind spațiu pentru centru.

    Au decis să-i dea numele de „O rază de speranță”. După alte 2 luni, o organizație de caritate s-a alăturat proiectului: «Împreună pentru cer», sub patronajul lui Alin, care acoperă financiar o altă parte a nevoilor neacoperite în legătură cu extinderea activităților centrului.

    Centrul există de 4 luni, dar în aceste patru luni s-a dezvoltat de la 40 de copii (în 2 grupuri) la 80 de copii (în 3 grupuri). Sperăm să facem cât mai multe lucruri bune pentru copii”, ne-a declarat Damir Nurgaleev, în scurta conversație avută.

    Cum a simţit la început Damir și familia sa mutarea forțată de război?

    „La început a fost greu fără prieteni și cu o limbă diferită, dar după un an avem mulți prieteni și ne simțim foarte confortabil aici”. Damir a văzut însă că e nevoie să întindă o mână de ajutor semenilor săi, pentru ca războiul să nu-i nimicească şi la sute de kilometri distanţă de front. „Am văzut nevoia de a organiza, administra și strânge fonduri pentru acest club, am văzut că copiii mei se bucură să meargă la programul după școală şi am decis să pun cât de mult suflet pot în acest proiect”. Un proiect cât o renaştere.

    Damir Nurgallev si familia

    (Damir şi familia sa)

    Al doilea „job”, cel de om

    Văzut de dinafară, ba chiar şi de dinăuntru, dar la un an distanţă de momentul în care pământul le-a fugit de sub picioare cotropit de ruşi, trăitul în Arad poate părea simplu, chiar dacă eşti refugiat de război fără casă, fără prieteni, fără rude. Dar nu e.

    Damir a lăsat în urmă tot: rude, prieteni, avuţie, job. A putut reveni în parte doar la job. Damir şi soţia sunt designeri de interior şi încearcă pe cât le stă în putinţă să îşi facă munca oriunde îi va purta războiul, dezastrele. Acum, e bucuros că lucrează la amenajarea unui salon de înfrumuseţare şi la amenajarea unei terase. Limba, pe care se străduieşte să o înveţe reprezintă încă o barieră în afacere, dar în timp acest handicap va dispărea, ne asigură el.

    Dar a considerat că nu e vorba doar despre el şi familia lui. Aşa că acum, la Arad, ne învață limba și obiceiurile şi, împreună cu alţi ucraineni, dar şi cu alţi oameni de bine, fac ce pot pentru copiii pe care războiul i-a dezrădăcinat: fac cursuri de limbă română pentru copii, pentru că limba e una din cele mai importante modalități de adaptare în noua țară; fac lucru manual cu cei mici, pentru că aceasta „le permite copiilor să-şi dezvolte capacitățile creative care sunt importante pe întreaga durată a vieții”; se ocupă de dezvoltarea mentală a copiilor, oferindu-le posibilitatea să experimenteze noi idei, noi metode de gândire și de rezolvare a problemelor.

    „Fac activităţi sportive cu cei mici, gimnastică, dans, exerciții fizice, sperând că aşa copiii vor avea parte de descărcarea emoţiilor acumulate de un an de zile. Fac studii biblice pentru că sunt convinși că credința e o bază solidă pentru viață”, a spus Damir.

    Întâlnirea mamelor, o dată pe lună

    Dar nu uită nici de mame, ci organizează întâlniri lunare pentru acestea, pentru a le da posibilitatea să-și spună of-urile, să se descarce, să socializeze, să mai spere.

    „În fiecare lună ne întâlnim cu mamele pentru a ne susține, a ne însufleți și a ne încuraja unele pe altele! Organizăm diferite master-classuri și timp de împărtășire”, se arată în descrierea obiectivelor centrului O rază de speranță. Câteva tabere de vară, pentru familii, cu programe separate pentru mamele și copiii din regiunile Ucrainei apropiate de granița cu Rusia, au fost organizate deja anul trecut şi altele se regăsesc pe lista planurilor din viitorul apropiat. Printre ele se numără trei tabere și mai multe activități de vară pentru copii.

    Nevoi pentru speranţe

    E nevoie constantă de ajutor pentru a putea extinde centru, pentru a primi cât mai mulți din cei 342 de copiii ucraineni „pierduți” în Arad.

    E nevoie și de echipamente pentru ca atelierele să devină mai atractive, să-i țină în priză pe cei mici. Câteva laptopuri, o imprimantă- două, o tablă magnetică rotativă, un proiector, un sprijin financiar pentru angajaţii centrului, echipamente sportive și cele necesare taberelor de vară le-ar prinde bine celor de la „O rază de speranță”.

    Dar nu se plâng, nu cer. Nu așteaptă ca totul să le fie pus pe tavă de alții. Merg mai departe, cum pot și cu cine pot. Pentru copii, pentru acei copii cărora războiul cu rușii a vrut să le ucidă viitorul. Pe strada Iustin Marișeu e o rază de speranță pentru copiii ucrainenilor, pentru mamele și familiile lor.

    Cum trăiesc însă aceste familii zi de zi? Cum arată în fapt, dincolo de cele trei ore în oaza de speranță, viața lor în Arad, pas cu pas, veți putea citi în cel de al treilea material dedicat lor.


    Acest material a fost realizat în cadrul proiectului „Educația media – instrument pentru creșterea abilităților de participare civică a adolescenților (faza 2) – Sprijinirea comunităților pentru a fi mai bine protejate de infodemie”, implementat de Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI), cu sprijinul UNICEF. Opiniile exprimate în acest articol aparțin autorilor și nu reflectă neapărat poziția CJI și UNICEF.

     

    Citeşte şi:

    La marginea războiului. Aradul, casă pentru 342 de copii ucraineni rămași fără ţară

    Așa arată Dragobetele pentru ucraineni: război, lacrimi și speranțe la kilometrul zero

    •  Plini de emoție, cu sentimente mixte față de viitor, refugiații din Arad au marcat Ziua Independenței Ucrainei | Foto • Video 

     

    Urmărește Special Arad și pe Google News, Twitter, LinkedIn și Instagram!

    Distribuie articolul

    Comentarii

    Scrie un comentariu

    9 + 4 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.