vineri, 29 martie, 2024

Special Arad Logo

    „Mamă, hai, hai, de ce stăm? Hai să ne ascundem!” – Ian, 11 ani, ucrainean refugiat în Arad

    de Adriana Barbu | 30 mai 2023, 12:37 PM | Reportaj | Știri Arad | Topic special

    0

    Ian.

    „Numele meu e Ian, am 11 ani. De un an sunt în Arad. Când o să cresc o să fiu blogger ca să scriu despre gaming. O să creez noi jocuri”.

    Așa am decis să încep scurta mea poveste despre Ian, ucraineanul de 11 ani cu care port un dialog în engleză, dar și în română. Ian e din Dnipro, are câteva probleme de sănătate, dar e hotărât în toate, până și în răspunsurile pe care mi le dă. E sclipitor. Învață în Arad, merge la școală în Arad, de unde a și învățat să vorbească românește, are prieteni ucraineni, dar și români: pe Ion, pe Bogdan, pe Florin, toată clasa, de fapt. E sincer când ne spune asta. Și hotărât. Seamănă cu mama lui.

    Mezinul familiei e Ihor, are doar 7 ani și ne-a alocat exact un minut și 34 de secunde până să fugă înapoi la joacă.

    Ian a rămas cu noi timp de mai bine de 40 de minute. Nu neapărat să dialogheze, pentru că, la un moment dat, dialogul cu mine l-a plictisit și, ca atare, s-a pus să deseneze roboți, schițe de viitoare jocuri pe calculator și să fredoneze în același timp câteva piese necunoscute mine. A desenat și fredonat cât am stat acolo. Uneori a intervenit în dialogul meu cu mama lui, doar pentru a sublinia, a da importanță unor cuvinte: Rusia, Ucraina, Iran, acasă.

    Ian a fost ținta noastră, când am început dialogul, dar cunoscând-o pe mama, după ce cunoscusem alte mame refugiate din Ucraina, am decis să schimbăm focusul pe familia ei: o familie hotărâtă din Ucraina, care a trăit o lună de zile în adăposturi subterane şi care nu mai vrea să trăiască aşa. O familie care face tot ce poate ca să trăiască bine, oriunde își duce traiul.

    Acum cei doi fii trăiesc cu mama lor în Arad, România, ştiu engleză, învaţă româna, merg la şcoală în Arad, merg la fotbal, fac temele primite pentru acasă, fac temele de la școala din Ucraina, fac orice numai să nu se gândească la război, la situația lor, la probleme sau umilințe, să nu le fie dor de tata.

    Ian si un desen

    (Ian, scurtă pauză de la desenat și fredonat)

    Mama.

    Numele ei e Olga şi e mama aceea care, deşi ea e eroul, îți vorbește de Ioana d’Arc identificând-o într-un arădean. Aşa cum am perceput-o eu, însă, Olga e eroina zilelor noastre. E modelul ăla perfect de refugiat pe care vor să-l vadă toţi românii care au păreri ferme, dar lipsite de baze reale, despre cum ar trebui să fie refugiaţii la noi în ţară, fără măcar să încerce să intre o secundă în pielea lor.

    Ar fi numai bună, în ochii lor, de dat exemplu: uitaţi, vedeţi că se poate! Efortul suprem şi suprema reuşită. Așa trebuie să faceți cu toți.

    Olga, însă, nu e un om obișnuit. Olga stă drept și se uită drept în ochii tăi.

    Îşi duce copiii la şcoală, face temele cu ei, face temele de la cealaltă şcoală, cea din Ucraina, îi duce la fotbal, la socializare la „O rază de speranţă”, asociația găzduită de Biserica Speranța, se plimbă cu ei cu bicicletele, seara vorbesc la telefon cu tata şi bunica şi, între timp, muncește. Face curat în trei case ale unor arădeni şi pe casa scării în blocul în care locuieşte. Câștigă de aici 600 de lei pe lună. Sunt extrem de puțini bani și e o muncă înjositoare, dacă o compari cu munca pe care o făcea în Ucraina, acolo unde era jurist, nu? Dar trebuie să se adapteze. Olga știe foarte bine acest lucru. Îmi spune, hotărât, asta, cu voce tare.

    Caută acum să se angajeze pentru a demonstra statului român că merită banii pe care acesta vrea să-i dea, din iunie, pe noile reguli, doar ucrainenilor cu carte de muncă, pentru cazare şi masă. A învăţat regulile din România, e la curent cu corupţia din Ucraina şi nu crede că războiul se va găta în curând, aşa că încearcă să-și facă o viață aici.

    olga uitandu se mereu in ochii tai

    (Olga, privindu-te mereu direct în ochi)

    Ronaldo.

    Aşa par, la fel de determinaţi, şi Ian și Ihor. Nu sunt nici veseli, nici triști, ci copii care la 7, respectiv 11 ani, s-au adaptat rapid, pentru că nu aveau altă variantă, situației: știu ucraineană, engleză și câteva cuvinte în română. Şi nu au, asemeni celorlalți copiii ucraineni cu care am vorbit, prea multe modele în viață printre vedetele pe care ne place nouă să le urmărim, ca să umplem golul din noi. Singurul care revine constant e Ronaldo, pentru că joacă bine, pentru că impresionează pe teren, pentru că are atitudine. Așa că nu le stricăm vraja pe care o exercită Ronaldo asupra lui Ian și a lui Ihor. Lăsăm la o parte divergențele în privința locului în care joacă fotbal acum Ronaldo: dacă copiii spun că Portugalia sau Anglia, cine sunt eu să le spun că a plecat departe și el.

    Ian mi-ar fi spus și câteva vedete din lumea gaming-ului, dar, văzând probabil că nu am înțeles numele primului jucător amintit de el, renunță să mai îmi dea alte detalii. La cât de hotărât e, sigur nu-i voi schimba decizia.

    Ucraina.

    Fără modele de care să ne agățăm cu toții, decid să ne întoarcem la realitate. Realitatea în care Ian vrea să creeze jocuri. Cum a ajuns la convingerea asta? Pentru că îi place jocul pe calculator. „Mă joc foarte mult jocuri. Două ore pe zi”, ne spune Ian. „Eşti bun la jocuri?” „Da”. „Foarte bun?” „Da.” Atât de bun încât o să vrea în viitor să participe la competiţii. Va câştiga, îmi spune, cu aceeaşi siguranţă cu care a dialogat şi până acum cu mine. Fără înflorituri, privindu-mă ţintă în ochi.

    Revin însă la obsesiile mele şi îl întreb unde vrea să trăiască. „Vreau să trăiesc în Ucraina”. „Poate în America?”, vehiculez o variantă mai luminoasă. Îmi răspunde extrem de hotărât: „În Ucraina, când războiul se va termina! Și în America, 7 zile”.

    „Și când crezi că se va găta cu războiul?”, îl mai întreb. „Nu știu”, îmi spune sincer. Forţez: „Dar ce speranțe ai?” „Anul viitor. În vară!”, dă verdictul Ian.

    Mai dialogăm strict pe subiectele pe care m-am extaziat eu: îi spun că e singurul copil ucrainean pe care l-am întâlnit care vorbește cu mine în engleză, dar el ştie şi alţii care ştiu engleză, nu e ceva special.

    Pentru că vorbeşte foarte bine engleză, îl întreb de unde a învățat. „Am învățat engleza acasă, la școală”, afirmă ferm Ian, care decide să ne spună câteva cuvinte și în română și alege: mere și castravete. Mi-a demonstrat, mai apoi, că știe chiar mai multe cuvinte, să salute, să îmi mulțumească, să-și ia la revedere în română și știe și cuvântul război. Știe să se și introducă: „Eu sunt Ian. Pe tine cum te cheamă?” „Adriana”. Știe să zică cu accent românesc că studiază la „Regina Maria” și că are prieteni pe Damir, Dabrina și alți ucraineni, dar și pe Ion, Florin, Bogdan şi toţi cei din clasa sa. Ne spune, de data această în ucraineană, că e frumos aici, dar că acasă e mai frumos.

    Olga si Ian 2

    (Ian, uneori cu ajutorul mamei, conversând cu mine în engleză)

    Arădeanul.

    Au fugit dintr-un oraș mare, asemeni Timișoarei, ne spune mama, justificând afirmația lui Ian de dinainte. Mama e mereu la curent cu lucrurile de pe aici, spre marea mea mirare: „Am venit de un an din Dnipro, după ce am stat o lună prin adăposturi. Am venit în 22 mai. Am stat la Rădăuţi, timp de 9 zile, într-o biserică baptistă, şi apoi am văzut un mesaj pe facebook, că cineva din Arad ne poate da un apartament pe gratis. L-am sunat. În fapt, şeful bisericii baptiste l-a sunat și el ne-a spus, apoi, că acesta este un om bun, e Ioana d’Arc de Arad şi că putem merge cu încredere la el, fără să ne facem probleme. Şi am venit la Arad şi acest Dan Monoranu, al cărui nume vreau să vi-l scriu aici neapărat, ne-a primit. Când am venit la Arad, am avut un apartament bun, cu toate înăuntru, mâncare proaspătă, cearceafuri, prosoape, de toate.

    Am avut doar 3 ghiozdane cu noi, nimic mai mult, așa că ce am găsit aici a fost incredibil. Le-a dat băieților mei biciclete, ne-a dat toate datele cu farmacii, magazine, pentru că noi nu știam nimic. Apoi am început să ne adaptăm, am început să-i cunoaștem pe ceilalți ucraineni, pentru că am dat de foarte buni voluntari, de această minunată organizație Aradul Civic, Alina Stana, Adela Sharon, toți oamenii aceștia deosebiți care ne-au ajutat mult, acești oameni au făcut ca totul să fie simplu. Ne-au ajutat cu medicii, pentru că la început nu aveam asigurare medicală pentru copii. Acum avem, nu acoperă mult, dar ne ajută enorm. Acum, mulțumită acestui club, O rază de speranță, putem să și zâmbim, pentru că mergem la școli românești, pentru că ne ajută societatea civilă românească, dar avem nevoie să simţim şi identitatea ucraineană. Și, atunci, în acest club, ne simţim ca acasă. Aici sunt copii, mame, jocuri, e uşor. Pentru că, trebuie să înțelegi, bariera lingvistică o simţi şi e dureroasă. Sunt limbi foarte diferite urcaineana şi româna. Unele cuvinte în română nu le pot pronunţa. Foarte greu m-am obişnuit cu muzicalitatea acestei limbi, cum poţi pronunţa cuvintele”, ne spune, cu multă pozitivitate, povestea ei, Olga.

    Regina Maria.

    E o şcoală de nota 10, în opinia Olgăi. „Copiii mei ştiu română mai bine decât mine, pentru că merg la şcoală în limba română, la Regina Maria. Și, deși merg la şcoală în limba română, când vin acasă fac şi lecții în limba ucraineană. Poate vom schimba câte ceva pe parcurs, vom renunța la unele, dar acum facem așa. Știu că sunt obosiți, dar aceasta e situația. Am înțeles că războiul va dura mai mult de un an și avem nevoie să ne adaptăm acestei societăți și, fără copii lângă, nu vor putea să se adapteze nici copiii mei. E nevoie de regim, de disciplină ca să te poți adapta și asta facem acum. Știu că trebuie să se scoale, să se spele pe dinți, să se îmbrace, să meargă la școală, ca acasă. Își pregătesc ghiozdanul, seara, merg la fotbal. Îmi place foarte mult Regia Maria, școala, pentru că aici e fără bullying, fără nimic rău, sunt foarte prietenoși copiii aici. Copilul meu (vorbește de Ian care stă lângă noi, desenând și fredonând) e fericit aici. Se simte bine acolo. Merge și la psiholog în Arad, la centrul privat Pariter, lângă Moise Nicoară, care e un club pentru copiii cu nevoi speciale, un club gratuit și, ca atare, ne e bine”.

    Ian si desenele

    (Ian, pregătind un nou desen cu roboți)

    Sirenele.

    Dar nu e chiar atât de bine nici în Arad. Sună sirenele şi la Arad, iar faptul le aduce aminte celor doi fii ai Olgăi de războiul de acasă. Alarmele le-au rămas tatuate pe suflet. Războiul le e în sânge deja.

    „La început a avut probleme mari de adaptare, când am fugit din Ucraina. Se trezeau noaptea tot timpul, poate şi pentru faptul că am stat mult în adăposturi, că fugeam acolo când auzeam sirenele. Am venit în România în 22 martie, am trecut vama Siret, şi am mers în Rădăuţi. Am venit în Arad pe 29 martie. Deşi am stat doar puţin în război, copiii mei înţeleg ce e războiul. Au memoria lui chiar dacă noi am stat acolo, pe timp de război, doar o lună. Îşi amintesc cum au stat în adăposturi. Şi acum, când aud sirenele, pentru că voi aveţi aici sirene, de test, preventive cred, copiii îmi spun: «Mamă, hai, hai, de ce stăm, hai să ne ascundem!». Când rușii au ocupat, în Zaporojie, centrala nucleară, soțul meu a spus că nu mai e bine, că există riscul ca să fie un nou Cernobîl, și atunci am luat decizia să plecăm. Să nu ne mai ascundem”.

    Tata.

    Nu au timp să se gândească la tata, nici Ian, nici Ihor. Aşa le-a făcut programul Olga, aşa draconic, încât nu au timp să le fie dor. Dar „știu că le e dor de Ucraina. Le văd des fețele acelea, un pic supărate, când vorbesc cu tatăl lor, în fiecare seară, şi cu bunica, şi îi întreabă când se pot întoarce acasă, dar tatăl lor le spune că mai trebuie să mai aştepte un pic. Atunci par trişti, dar nu le las răgaz să se întristeze. Mereu au ceva de făcut, ca să nu aibă timp să se întristeze. Îi țin mereu ocupați ca să nu le fie dor de tatăl lor. Merg la școală, fac teme, fac lecții în ucraineană, așa că sunt foarte obosiți la final de zi. La ora 9 dorm deja. Nici nu se mai pot gândi la altceva. Îl văd pe telefon și cred că e ok, pentru că nu le-am spus că se poate altfel”, ne detaliază relația familială, întreținută de la distanță, Olga. „Nu am fost să-l vedem de când am fugit, pentru că e periculos să mergi acum acolo, e o zonă care este bombardată de ruși, nu în fiecare zi, așa cum e în Kiev sau Mariupol, sau alte orașe, dar nu e un loc sigur. Bombardează case, clădiri, nu obiective strategice, bombardează locuri unde dorm oameni, înțelegi?”, mă întreabă Olga.

    Juristul.

    A fost jurist Olga, acum e femeie de serviciu. Ne spune cu seninătate acest fapt. Stă drept în fața noastră, nu e aplecată de nevoi și probleme, și tot drept ne spune că da, e deranjant să treacă de la munca calificată de acolo la cea necalificată de aici, dar asta e viața: „Am fost jurist înainte să pornească războiul din Ucraina. Aici e imposibil să îmi găsesc un astfel de loc de muncă. Dar muncesc şi aici: fac curăţenie în apartamente, trei apartamente, şi mai am de făcut curat pe casa scării în imobilul în care locuiesc. Desigur, e supărător, desigur că nu e plăcut să trec de la munca de jurist la cea de femeie de serviciu, dar asta e: am nevoie de bani pentru că copiii mei trebuie să mănânce, pentru că copiii mei vor să deseneze, vor lucruri pe care copiii le vor și pe care nu le pot refuza. Cât muncesc, copiii mă așteaptă acasă, stau pe telefon, pe tabletă, dar ce pot să fac? Sigur că mi-e frică să-i las singuri, dar ce pot face? Cum să mă descurc altfel?”.

    Chiar și așa, Olga consideră că are o viaţă stabilă. S-ar putea să fie așa pentru că, în continuare, nu plăteşte cheltuielile pentru apartamentul în care locuieşte. „Monoranu Dan şi mama sa, Monoranu Maria, plătesc în continuare tot. Maria Monoranu mi-a spus că, atunci când o să am bani, atunci voi plăti, nu acum! Sunt oameni foarte buni. Nici în Ucraina nu avem așa oameni”.

    olga si copiii 2

    (Familia, ajutată de o familie din Arad)

    Banii.

    Banii nu mai vin de la statul român decât dacă ai un job pe acte. Restul muncilor nu mai contează la decontarea sprijinului financiar. Pentru a putea plăti cazarea, a primi câțiva bani pentru mâncare, trebuie să ai contract de muncă.

    „Acum câştig 600 de lei pe lună. Pentru trei apartamente în care fac curăţenie, o dată pe săptămână. Și 100 lei pentru scara blocului, pe lună. Când aveam bani de la stat indirect, a fost bine. Desigur, nu suficient. Era însă ok pentru că soţul meu îmi trimitea bani şi puteam cumpăra mâncare de la alimentara. Mai primeam ajutoare de la voluntari, de la organizaţiile care ne ajutau, care cumpărau pentru copii chiar şi pantofi. Acum banii pentru cazare şi pentru mâncare ni se vor da nouă direct, dar când? Nu s-au plătit nici măcar restanţele din ianuarie celor care i-au luat pe ucraineni în chirie. Poate luna viitoare ne vor da bani, poate nu. Noi tot trebuie să dormim undeva. Acum, Guvernul a creat un nou program pentru noi, refugiații, și, din iunie, trebuie să îmi găsesc un job oficial, înregistrat la AJOFM. Desigur, pot găsi un job, nu zic nu, la Profi, undeva, de pildă, dar din păcate acest job nu poate fi pentru toată ziua, pentru că trebuie să stau și cu copiii. Nu are cine să stea cu ei. Lăsați-mă să aleg un job de maxim 4 ore, de exemplu, pentru că copiii mei sunt la școală de la ora 8 la 12, iar mai apoi nu am cu cine să îi las. Aici nu am pe nimeni din familie. Mama mea a rămas în Ucraina, desigur că îi e frică să stea acolo, în plin război, dar bunica mea are nevoie de ajutor, pentru că este imobilizată la pat. Nu poate merge și are nevoie de asistență, ca să mănânce, cineva care să-i schimbe scutecele. Soțul meu este ok, pentru că nu este pe câmpul de luptă, deci e ok, merge la muncă, are un salariu, nu mare, dar se descurcă și ne mai trimite și nouă bani”.

    Războiul.

    Nu se va găta în curând războiul, crede Olga: „Nu știu când se va termina cu războiul acesta, dar când aud ce s-a întâmplat, câți ucraineni au cumpărat rușii, câte rachete se cumpără, câte tancuri speră fiecare să primească, cred că va mai dura. Desigur, înțeleg că Putin nu vrea să meargă la pușcărie și știu că în anul 2024, martie, sunt alegeri acolo și cred că va câștiga Putin. Mai mult, Iranul îl ajută, Ungaria, alții, îi ajută pe ruși, așa că nu cred că va fi bine. Cred că vor mai cădea multe bombe și va mai dura mult războiul”.

    Corupția.

    Poate toate ar fi fost mai simple, toate ar fi fost mai ușoare în Ucraina, ca peste tot altundeva, dacă nu ar fi fost şi corupția. Corupția aia care doare în țările sărace din estul Europei, corupția aia care poate ucide. Nu știu cum am ajuns aici de la Putin, China, Iran și Ungaria, dar pe nesimțite un judecător corupt și-a făcut apariția în dialogul nostru, poate pentru faptul că Olga e la zi cu știrile, cu situația din România, cu grevele, cu problemele din Ucraina, cu geopolitica.

    „Avem corupție în Ucraina, nu pentru că acum e război, ci pentru că e în mentalitatea noastră. Uite, voi acum aveți greva profesorilor, pentru că profesorii nu au suficienți bani, așa e și la noi: un profesor prost plătit vrea mai mulți bani, desigur, vrea să se și odihnească, vrea o viață mai ușoară, și, ca atare, așteaptă ca părinții elevilor să vină să-i dea ceva, atenții, ciocolată etc. La fel e și în sistemul sanitar, unde medicii trebuie să lucreze mult, să facă de gardă nopțile și nu au salarii bune, așa că vor dori bani. Noi nu avem, ca la voi în țară, asigurări. Nu avem acces liber la medicamente, la doctori. Pe hârtie avem, dar în realitate nu avem așa ceva. În România e mai bine. De exemplu, dacă copiii mei au contactat un virus, merg la doctor şi primesc tratament gratuit. Îmi dă reţeta, merg la farmacie şi primesc tratamentul gratuit: pastile, picături, spray-uri, sunt gratuite pentru copii. Nu pentru adulți, dar pentru copii da. Așa ceva nu avem în Ucraina, acolo trebuie să cumpărăm toate, trebuie să plătim totul”. Îmi vine să-i spun că acum plătesc și pentru independență, dar mă abțin.

    Bărbatul din mame.

    Dar războiul se va termina cândva. Până la urmă, vom obosi şi vom pune capăt conflictului. Pentru un timp. Ce va face Olga, Ian şi Ihor?
    „Nu știu ce va fi când războiul va fi gata. Depinde de tot. Acest război mi-a schimbat viața 180 de grade, mă înţelegi? A trebuit, dintr-o dată, să fiu foarte puternică, ca un bărbat: ca mamă, cap al familiei, ca tot, puternică. Nu pot să am depresii, nu am timp să mă plâng, trebuie să înțeleg că poate, cândva, va fi bine! Dar, când încep să mă gândesc când se va termina războiul, îmi dau seama că mai bine nu o fac. Mai bine nu mă gândesc. Aşa cum fac cu copiii mei, nu-mi dau nici mie timp de gândire. Îmi ocup tot timpul ca să nu am timp să mă gândesc: încerc să ajut, ajut la trimiterea ajutoarelor pentru soldaţii ucraineni, la colectarea de bani, de mâncare, de ce au nevoie. Dar nu mă opresc să mă gândesc. Asta nu.”


    Acest material a fost realizat în cadrul proiectului „Educația media – instrument pentru creșterea abilităților de participare civică a adolescenților (faza 2) – Sprijinirea comunităților pentru a fi mai bine protejate de infodemie”, implementat de Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI), cu sprijinul UNICEF. Opiniile exprimate în acest articol aparțin autorilor și nu reflectă neapărat poziția CJI și UNICEF.

    Citește pe aceeași temă și:

    Ce vrei pentru tine, Yana? „Să dorm câteva ore”. Din Sumî în Arad, singură, cu șapte copii

    Tunsoarea lui Ronaldo, o bicicletă, un câine de pază şi o pisică pe care să o mângâie- dorinţele lui Denis, ucraineanul de 8 ani care a trăit la graniţa cu Rusia

    Ksenia, prinţesa care a fugit de război, se întoarce la Kiev

    Copiii de la capătul războiului. Arad, casa celor 342 de copii fără ţară

    Copiii războiului (2). Speranţe pentru 80 de copii ucraineni „pierduţi” în Arad

    Urmărește Special Arad și pe Google News, Twitter, LinkedIn și Instagram!

    Distribuie articolul

    Scrie un comentariu

    1 + 2 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.