duminicã, 14 iulie, 2024

Special Arad Logo

    Tunsoarea lui Ronaldo, o bicicletă, un câine de pază şi o pisică pe care să o mângâie – dorinţele lui Denis, ucraineanul de 8 ani care a trăit la graniţa cu Rusia

    de Adriana Barbu | 25 aprilie 2023, 3:41 PM | Recomandările editorilor | Reportaj | Știri Arad

    0

    Am cu 40 de ani mai mult decât el, dar cred, uitându-mă la surâsul acela, care rămâne imprimat permanent pe faţa lui senină, că eu sunt singura panicată de întâlnirea noastră.

    El are 8 ani, gropițe în obraji, păr blond și un surâs răvăşitor.

    De ce zâmbeşte într-una? Cum de dansează? Cui se roagă? Ce speranțe mai are? Ce dialog ar putea lega cu mine, care nu mai surâd de mult, care nu mă mai rog de mult și care mă mai joc cel mult cu cuvintele? Nu-mi mai amintesc cum eram când eram de vârsta lui. Se succed atât de repede întâmplările în viața mea încât în memorie îmi rămân, cred, doar trăirile intense. Știu doar că, atunci când am mai crescut, mă uitam la cei de peste 40 de ani ca la oameni terminați, care și-au scris deja povestea, niște bătrâni. Oare se uită așa la mine? E acesta unul dintre momentele lui cu trăiri intense?

    Îmi amintesc că, încă din studenție, am refuzat să finalizez modulul pedagogic, pentru că știam că nu sunt făcută să predau copiilor, să mă ocup de ei, să vorbesc cu ei. Am mers să predau prima oră din modul la un liceu de artă. La a doua, am refuzat să mă mai duc. Cândva, mult după, două tinere foarte frumoase m-au momit să țin un curs de jurnalism pentru copii. L-am dus cu greu până la capăt. Nu sunt făcută pentru asta. Doar părul meu lung mă mai ajută să intru sub pielea fetelor. La băieţi, atuul acesta dispare.

    rugaciune Denis
    (Denis, la momentul rugăciunilor)

    Americanii și căutarea unui limbaj comun

    Cum să-l cuceresc atunci pe Denis ca să putem povesti? Am cuvintele la îndemnă, dar cuvintele sunt cele de om matur și, în plus, nu ajung direct la el. Pentru că știe că e ceva aparte în dialogul cu mine, sunt totuşi un om mare intrat în lumea lui mică, stă, de când am făcut cunoștință, lipit cumva de mama lui. Ca să-i vorbesc și să ne putem înțelege, mama nu e suficientă, e nevoie de Damir.

    În Damir are încredere, dar nu chiar atât ca și în mama. Ca atare, Damir traduce din engleză în ucraineană, iar mama traduce în limbaj de copil curiozităţile mele.

    Stăm în curtea bisericii și știu că aici, cu doi translatori după mine, nu vom putea să ne împrietenim. E prea multă lume. Sunt peste 100 de copii ucraineni, zeci de părinți, toți profesorii, muzică, rugăciuni, dansuri.

    Au mai venit şi americanii, chiar acum! Cu cadouri, cu poze polaroid, cu zâmbete și curiozități americane. Nu pot concura cu ei. Și eu i-am așteptat pe americani de o viață. Nu ai cum să ieși câştigător în fața lor.

    Accept cu bucurie să ne deplasăm într-una din sălile de curs. Toate sunt în plin proces de amenajare, pentru cursurile ce vor veni. În 10 minute, copiii vor intra la ore, sub privirile atente ale profesorilor și, de data aceasta, și ale sponsorilor americani. 10 minute pentru a lega o prietenie cu Denis, cu ajutorul a doi translatori.

    8 denis si mama 2
    (Denis și mama lui, lipiți unul de celălalt pe tot parcursul dialogului nostru)

    La 12 km de granița cu Rusia

    Știu deja că nu-mi va ieși. Am cu 40 de ani mai mult ca el, cu zeci de vise mai puțin, am doi translatori între mine și el. Și n-am experiența războiului. La 8 ani, Denis a trăit mai bine de un an în război. La 12 kilometri de granița cu Rusia. A văzut tancurile cum trec peste grădinile și curțile oamenilor, fie şi pentru simplul fapt că au încurcat drumul. A văzut ce urme imense, negre, lasă bombele acolo unde cad. A auzit prea des focuri de armă. A plecat din acest infern de curând și a ajuns la Arad acum o lună. Zâmbește mereu.

    Când, în sfârșit, găsim un loc gata amenajat ca să se poată așeza și să începem dialogul, îmi revin în minte toate regulile complicate din manualul recomandat de UNICEF despre cum ar trebui făcute interviurile cu copiii. Abandonez totul. Nu o să iasă. Nu așa, nu cu două limbi, cu două culturi şi cu bombe între sentimente, nu cu atâtea reguli, nu cu americanii la ușă și cu dulciurile așteptându-i pe cei mici în sala de mese.

    Mă demoralizez. Pun totuși telefonul să înregistreze deja ratatul dialog în patru. Încep timid, eu stând în picioare, Denis și mama lui, lipiți în continuare unul de celălalt, așezați pe o bancă. Întreb câţi ani are, 8, anul acesta face 9, de cât timp e aici, o lună, dacă are prieteni, doar ucraineni, ce îi place la Arad, e frumos aici, „îmi plac drumurile pe care poţi fugi, îmi place şcoala şi… să pictez”. Nu ne împrietenim aşa, sigur. Mă pun jos pe covor și … râde. Remarc atunci că nu vrea să se uite neapărat la mine. E bine şi aşa, e copil, e firesc. Măcar așa suntem pe picior de egalitate: ne e teamă amândurora. Mie – să nu greşesc cumva şi să-l pierd, lui – de maturitatea celorlalţi. Continuăm să vorbim cu pauze mari.

    Îi e dor de casă, de bunici şi de unchi, dar mai ales de pisică, de pisica Bublik, a bunicilor. Ar vrea să aibă şi aici o pisică, una singură, un pisoi mai exact. De ce un pisoi? „Vreau pisoi pentru că nu vreau mai multe pisici, ci doar una! Am o bunică care are o pisică şi care a născut de 10 ori. Prea multe pisici au fost, au trebuit împărţite”. Ştie şi ce pisică şi-ar dori, un scottish fold, pe care să o poată atinge, mângâia, pe blana sa lungă, să o tot mângăie. De ce nu un câine, îl întreb? Câinele e mai credincios şi stă mai mult la mângâiat decât o pisică, care e mai independentă, mai liberă, îi sugerez. Denis vrea şi un câine: „ar fi destul de bun să-l am, că poate să ne protejeze casa, şi o pisică, pe care să o mângăi”. Crede că Ucraina va câștiga războiul și asta se va întâmpla în scurt timp. Îi place să picteze, să facă obiecte din plastelină, să meargă cu bicicleta şi îi place baschetul. Nu știe nici o vedetă din baschet, dar…

    7
    (Denis, arătându-mi cum ar fi trebuit să fie freza lui ca să aducă cu cea a lui Ronaldo)

    Cu freza lui Ronaldo în suflet

    Îl adoră pe Ronaldo. Eu îi spun că mie îmi place de Messi. Dar recunosc că arată bine şi Ronaldo. O buctez, copiilor probabil nu le pasă cât de sănătoase şi arătoase sunt vedetele din viaţa lor. „Îmi place cum joacă şi cum dă goluri şi cum sare” şi îi mai place freza lui Ronaldo. Aşa freză ar fi vrut şi el. Dar mama i-a greşit tunsoarea. E niţel supărat pe mama, că i-a spus exact cum trebuie tuns pe lângă urechi şi cum părul trebuie lăsat mai lung niţel pe mijlocul capului. „Mama a încercat să mă tundă așa, dar mi-a tăiat părul. Aici, în spate, a tăiat timp de 5 minute şi i-am spus: să ne oprim, dar mama a continuat şi mi-a tăiat tot părul”, îmi povestește Denis. Îl pun să-mi arate exact cum ar trebui să arate freza și cum i se pare acum. Zâmbeşte emoţionat, dar îmi arată. Nu e freza ce și-a dorit-o, așa că e trist, dar zâmbește.

    O bicicletă spre paradisul din trecut

    Acasă la el, avea o bicicletă. Mergea cu ea până la bunici, mai în fiecare zi. Poate că asta i-ar plăcea şi aici: să se dea cu bicicleta, dar aici nu are una: „Îmi place să merg cu bicicleta. Aproape în fiecare zi merg cu bicicleta la bunica, uneori are spiţele rupte şi atunci merg pe jos la bunica”.

    Îi garantez că va avea una în scurt timp, cu care se va putea plimba, de pildă, prin oraş, prin pădurea din apropiere, care e frumoasă, va vedea, fără să știu de ce spun asta. Mă scuz în minte, repetându-mi obsesiv că asta e viața mincinoasă a adulților: improvizaţii mincinoase pe adevăruri triste. Şi mă iert nițel. Cu bicicleta promisă, îl întreb unde va vrea să locuiască când va fi gata războiul. Aici, îmi spune. Doar că îi e foarte dor de bunica. Poate vine și ea aici, insist, abținându-mă să mai scot încă o minciună pe gură. Aici, pentru că aici sunt şi prietenii lui? „Da, dar şi pentru că e frumos”, îmi zice zâmbind. Ce-i drept, azi e cu soare.

    Teama lui și teama mea sunt tot cam pe la același nivel ca la începutul dialogului, dar tot mai sper să ne scăpăm de ea până încep cursurile. Numai că, dintr-o dată, aud pași care coboară scările. În câteva secunde o să dea năvală americanii, copiii, profesorii. Sunt pe scări. Lui Denis însă ochii îi sclipesc. E loc de joacă acolo, nu de dialoguri cu maturii.

    8 joaca denis
    (Jucându-se cu colegii, conștient că încă suntem acolo)

    Un medic pentru tata

    Nu-l las să plece, deşi aşa spun, că am gătat dialogul nostru. Îl întreb ce vrea să fie când va fi mare, poate handbalist, poate fotbalist? „Vreau să mă fac pictor, sau mai bine medic”. De ce? „Pentru că medicii câștigă bine”, îmi zice zâmbind rușinat. Ca să vindeci lumea, completez eu, ca să se simtă mai bine. „Și de aia. Să salvez lumea”.

    Tac. Mă uit lung la mama. Mama tace. Deși zic că discuția e gata, revin iar: îl întreb dacă o să-mi mai acorde vreun interviu dacă o să ajungă un medic celebru, sau un fotbalist celebru. Dacă îmi promite că nu o să uite şi o să-mi zică două, trei cuvinte, ca acum? Râde din tot sufletul. Îl întreb: batem palma? Îmi întinde mâna lui albă, fină, mică şi batem cinci-ul. Un cinci firav.

    Oare o să scriu despre el când va creşte mare? O să-l întreb atunci despre cât de rău i-a făcut războiul, despre cum s-a simţit când s-a văzut obligat să fugă din Ucraina și să-și lase parte din familie acolo, cu pisica Bublik cu tot? O să-mi spună cu cuvintele de matur trăirile de copil? Poate va fi aşa dacă nu cumva acele trăiri nu-i vor marca definitiv destinul şi nu-l vor izola de oameni şi de viitor. La cum zâmbeşte, n-ar trebui să i se întâmple asta.

    „Am încercat să fac să nu simtă războiul. Şi, un timp, nu l-a simţit, cât a stat la bunici. După aceea am stat separaţi şi atunci a simţit”, mi-a destăinuit mama. „Vrea să se facă medic pentru că tatăl său e bolnav. Dar e aici cu noi”, a mai precizat ea, justificând parcă zâmbetul celui mic şi al ei.

    8 denis dans 3
    (Denis, dansând încrezător alături de ceilalți copii ucraineni)

    De câte zile din acestea e nevoie ca să fii fericit?

    Am urcat cu toţii în curte pentru că sala în care ne-am oprit pentru un timp era pregătită pentru alţi copii ucraineni fugiţi de război. A dansat în curte, imitând mişcările a două tinere din Ucraina care dansau pentru cei mici, cei de vârsta lui sau chiar mai mici. Pentru un moment, am simţit că a intrat pe ringul de dans ca o vedetă. Cu acelaşi zâmbet pe faţă, dar mult mai încrezător decât înainte cu jumătate de oră. Poate m-am minţit pe mine gândind astfel. Dar m-am iertat din nou.

    Mi-a ocolit, pe mai departe, privirea, deşi mă ştia acolo. Nu-şi va mai aminti de mine când o să fie o mare, sper.

    După dans, a coborât în sala de clasă şi, ajutat de profesoară, a dezvoltat, alături de alți copii de vârsta lui, jocuri necunoscute pentru mine. Mi-a mai zâmbit de două ori. Apoi, a fost momentul mesei, al cadourilor venite de la sponsori, a pozelor polaroid făcute de americani şi date celor mici. Nu m-a mai văzut. Râdea şi vorbea cu ceilalţi copii de vârsta lui. Am zâmbit. Am plecat.

    M-am întrebat de câte astfel de zile, cu mulţi copii, multe cadouri, americani veniţi în vizită şi ziarişti care fac promisiuni e nevoie în viaţa unui copil ucrainean fugit într-o ţară străină? De câte ori trebuie să se repete astfel de zile ca să putem să fim cu toţii fericiţi?

    Hluhiv, Ohturka, Bilopol, regiunea Sumî

    Denis şi familia lui au plecat acum o lună din Hluhiv, orăşel situat la 12 kilometri de graniţa cu Rusia, după ce au primit un telefon de la un unchi de al lor care i-a chemat aici, la Arad. Mama sa mi-a scris pe hârtie numele orașelor despre care mi-a povestit pe scurt: Hluhiv, Ohturka, Bilopol, în regiunea Sumî. Înainte de a veni în România, la Arad, și înainte de a-i întâlni la „O rază de speranță”, cu ajutorul lui Damir Nurgaleev, administratorului ONG-ului care îi ajută pe ucraineni, lucra la un centru medical care se ocupa de bolnavi cu probleme neurologice, un centru situat la 5 km de Rusia. Ruşii nu au distrus niciodată centrul acela. Veneau doar să ia ce le trebuia, în general mâncarea bolnavilor.

    Denis nu mai vrea să se întoarcă în Ucraina („mă simt protejat aici. Acolo e război”). Vrea să se facă medic, dar nu crede că va învăţa în limba română. E prea grea. Vrea să aibă bani, o freză ca a lui Ronaldo, un pisoi scottish fold, un câine care să-i păzească casa şi o bicicletă cu care să meargă poate până la bunici.


    Acest material a fost realizat în cadrul proiectului „Educația media – instrument pentru creșterea abilităților de participare civică a adolescenților (faza 2) – Sprijinirea comunităților pentru a fi mai bine protejate de infodemie”, implementat de Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI), cu sprijinul UNICEF. Opiniile exprimate în acest articol aparțin autorilor și nu reflectă neapărat poziția CJI și UNICEF.

     

    Citește și:

    • La marginea războiului. Aradul, casă pentru 342 de copii ucraineni rămași fără ţară • Special Arad 

    • Copiii războiului (2). Speranţe pentru 80 de copii ucraineni „pierduţi” în Arad • Special Arad

     

    Urmărește Special Arad și pe Google News, Twitter, LinkedIn și Instagram!

    Distribuie articolul

    Scrie un comentariu

    1 + 8 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.