O ţară unde eroii nu sunt uitaţi. O ţară în care sunt omagiaţi mereu. O ţară plină, lunile acestea, de noi eroi. O țară care are acum și un erou din Arad. Un erou pe care ucrainenii refugiați aici nu vor să-l uite. Vor să-i mulțumească. În sigurul mod în care știu, în care pot de aici, singurul care îl au la dispoziție.

Ucrainenii din Arad s-au organizat în aceste zile, au creat un grup de inițiativă în care și-au propus să realizare un stand, așa cum pot fi văzute ele în Ucraina, mai peste tot în orașe și sate, în lunile, anii aceştia de război, pentru a cinsti memoria eroului arădean Rudolf Wittmann, mort pe frontul din Ucraina în încercarea de a le apăra ţara de invadatorii ruşi.

Vor să îi cinstească astfel memoria, să-i mulțumească că a luptat pentru dreptatea lor, pentru ca ei să nu mai fie nevoiți să fugă în alte țări, să trăiască ca refugiați și vor să aducă astfel o alinare familiei lui Rudolf.

(Eroii din Ucraina, omagiaţi pe străzile din Kiev)

Un erou pentru o altă ţară

Luni, omul pe care probabil ucrainenii se bazează cel mai mult când vine vorba de comunitatea lor de aici, arădeanul Siegfried Mayer va solicita Primăriei Arad și consilierilor locali, în ședința extraordinară CLM a lunii octombrie, să fie de acord cu amplasarea acestui stand-omagiu în fața Palatului Administrativ, poate în vecinătatea omagiului adus eroilor Revoluţiei din 1989.
„Există un grup de inițiativă în care am propus un stand, așa cum am văzut în orașele ucrainene, întru cinstea eroilor căzuți la datorie. Rudi s-a jertfit pentru democrație, pentru o lume mai bună, pentru Europa, pentru România, pentru Arad, pentru mine și valorile pe care le susțin și eu! Fie-i țărâna ușoară!”. Aceasta e declarația lui Siegfried Mayer, întors de câteva zile din Ucraina, care vorbește despre intențiile sale şi ale ucrainenilor din Arad.

Câteva poze făcute la standurile-omagiu din Kiev au însoțit dialogul meu cu Siegfried Mayer, dublate de poze cu celebrul Maidan, azi un imens loc de omagiu, şi altele, greu de privit din Bucha (vă mai amintiţi, nu, de ororile de Bucha?), unde arădeanul a poposit pentru câteva zile.

Din momentul în care au auzit de ea, ucrainenii au decis că sunt trup şi suflet alături de această iniţiativă. Au încercat să ia legătura cu membrii familiei, pentru a le cere încuviinţarea pentru acest demers şi pentru a le spune că Rudolf Wittmann este un erou, că nu-l vor uita, că curajul său de a merge şi a lupta pentru o altă ţară, o altă lume, e cu atât mai mare cu cât sunt chiar la ei în ţară oameni care şi-au pierdut curajul, care fug de război, dezrădăcinaţi şi demoralizaţi, că Rudolf poate deveni sursa lor de inspiraţie, gura de oxigen într-o mare de frică şi nesiguranţă.

(Rudolf Wittmann a ales să lupte în Ucraina)

O familie în care a rămas doar suferinţa

Dar cum abordezi o familie în suferinţă, atât de încercată în aceste zile, indiferent ce ai să-i spui? Cum abordezi pe cineva care își plânge în tăcere tragedia încercând în acelaşi timp să organizeze întoarcerea acasă a trupului lui Rudolf şi să facă faţă presiunii venite din social-media? Cu greu, cu inima strânsă, încercând să-ţi ascunzi şi tu lacrimile.
Tatăl lui Rudolf, Toni Wittmann, o umbră a celui de până mai ieri, a acceptat în cele din urmă omagiul refugiaților ucraineni din Arad și le-a mulțumit cu inima strânsă pentru intențiile lor frumoase.

Pentru o oră am reușit să stăm la aceeași masă cu tatăl lui Rudlof, alături de Siegfried Mayer și ucrainenii care încercau să-i aducă puțină alinare.
Printre tăceri, foarte multe tăceri, aproape de nesuportat, Toni ne-a schițat, făcând mari eforturi să nu plângă, imaginea celui mai tânăr dintre fiii săi, a cărui trup urma să ajungă la Arad, cu ajutorul Consulatului General al României la Cernăuţi, chiar în acest weekend. „Ne-au spus că durează circa cinci zile repatrierea. Așteptăm. Împreună cu trupul lui Rudlof va veni și Ivanna, prietena sa, ucraineancă. Fiul meu cel mare vine și el din Germania”, ne-a schiţat tristul tablou al viitoarei înmormântări, tatăl lui Rudolf.

(Andrenalină şi dreptate, cuvintele cheie din viața lui Rudolf)

Îi era frică de ceva lui Rudolf?

Am aflat de la acesta că, încă de la grădiniță, Rudolf „nu suporta defel nedreptatea”, că s-a luptat mereu pentru dreptate, că iubea adrenalina, că a văzut și trecut prin multe, de-a lungul vieții sale scurte, unele despre care a povestit, altele despre care a tăcut, pentru că aceasta era jobul și pentru că uneori nu e bine să auzi ce grozăvii au loc în lumea asta largă. Că în cei șapte ani cât a fost în Legiunea Străină a văzut întreaga lume, că a fost decorat de ministerul de externe francez, că ştia aproape 10 limbi străine, că lucrurile se prindeau uşor de el, că era sclipitor.

Îi era frică de ceva lui Rudolf? „Nu-i era frică de nimic. A sărit de la 3.500 de metri cu paraşuta de mai multe ori. Eu nu aş fi avut curajul ăsta, nu aș fi avut curaj să fac multe din ce a făcut el, dar lui nu-i era frică de nimic. A avut o viaţă foarte intensă, a călătorit jumătate de lume, a fost peste tot, în Europa, în Canada, Australia, în Noua Caledonie”, ne-a declarat tatăl.
Ce a văzut însă în Noua Caledonie pare să-i fi marcat definitiv destinul. Nu i-a spus tatălui său niciodată ce a văzut, ce s-a întâmplat acolo, dar, după ce i-a expirat contractul cu Legiunea Străină, nu a mai dorit să-l prelungească. „Nu mi-a povestit ce a văzut în Noua Caledonie, dar după ce a fost acolo a venit schimbat”, a mai spus Toni.

O balanță în căutarea dreptății

A stat în Arad un timp foarte scurt, a făcut câteva cursuri de specializare, s-a angajat la firma la care tatăl său lucrează, dar a stat acolo două săptămâni. Nu era făcut pentru așa o viață. Și cum războiul din Ucraina a început chiar atunci, ne-a mai spus Toni, Rudolf a decis că meagră acolo, să lupte împotriva cotropitorilor ruşi, să-i apere pe ucrainenii rămaşi acasă, printre bombe. Nu s-a obişnuit cu viaţa civilă. A învăţat între timp ucraineana, poate nu la fel de repede cum a învăţat franceza, când a plecat în Legiune („în 15 mai a plecat în Franţa, în august ştia franceza foarte bine”), a învăţat rusa, a adăugat aceste limbi celor pe care le ştia deja (română, maghiară, engleză, italiană, sârbă şi puţin de arabă) şi a pornit să lupte pentru ucraineni. „Rudi era balanţă, era mereu în căutarea dreptăţii”, ne-a mai spus tatăl său.

(În amintirea lui Rudolf Wittmann)

„Munca e singurul meu refugiu”

Ultima dată l-a văzut pe Rudi în martie, acum îl va vedea într-un sicriu adus la graniţă cu ajutorul Consulatului. Şi e greu, aproape imposibil să te împaci cu această idee, că fiul tău de 27 de ani nu mai e, nu mai luptă nici pentru el, nici pentru tine, nici pentru dreptate. Că acum e privit doar ca un erou, căruia i se vor dedica câteva momente, i se va cinsti onoarea, dar că el nu va mai veni niciodată să-ți spună nimic din viața lui, nicio poveste, nu-ți va mai trimite de departe nicio îmbrăţișare, nici un zâmbet.

„Muncesc în fiecare zi mult, prea mult. De dimineaţa până noaptea. Munca e singurul meu refugiu”, ne-a mai spus, cu un ton stins, extrem de greu de auzit, Toni Wittmann. Sute de telefoane îl ţin conectat strâns la realitate, oricât de oribilă ar fi ea. Sunt telefoane primite cu zecile de la clienţi (Toni are în grijă peste 6.000 de centrale termice, iar frigul face ca munca sa să fie acum extrem de căutată), zeci de telefoane de la cei apropiaţi, telefoane de la prietenii lui Rudi, de la televiziuni, de la curioşi. Toni a decis să muncească cât mai mult, poate până la epuizare, ca chipul fiului său cel mic, cel pe care l-a crescut cum a ştiut mai bine, să nu-i apară mereu în faţă. Să nu vadă mereu nedreptatea aceea pe care nici Rudolf nu ar fi suportat-o, aceea împotriva căreia a luptat fiul său.

Vorbele calde, extrem de calde, ale ucrainenilor prezenţi la întrunirea în care tatălui i s-a cerut acordul pentru organizarea unui eveniment în care să i se cinstească memoria fiului, au ajuns la Toni şi poate i-au alinat un pic durerea. „Va merge în patria în care au loc doar eroii”, i-a spus, printre alte o sută de cuvinte calde, Olga, mamă a doi băieți, cu care s-a refugiat aici la Arad, și ea cu ochii în lacrimi. Dar Toni l-ar fi vrut doar în viață.

(Kiev, zilele trecute, între glorie și suferință)

O comunitate, 400 de ochi înlăcrimaţi

Pe grupul de whatsapp al ucrainenilor, în comunitatea formată din peste 400 de refugiați de război, care încearcă să trăiască aici, în Arad, până când Rusia va fi învinsă și le va părăsi țara, organizarea acestui moment special pentru Rudlof Wittmann e în toi, după ideea pornită de la Mayer:
„Ucrainenii care se află la Arad pot cinsti memoria celor care își dau viața pentru democrație și la Arad avem ocazia să o facem într-un mod demn. Avem nevoie de speranță, avem nevoie de modele de comportament, avem nevoie de eroi. Iar eroii sunt printre noi. După cum știți, un voluntar din România a murit în luptele pentru Ucraina! Rudolf Wittman, care a luptat împotriva agresiunii ruse din partea Forțelor Armate Ucrainene, a crescut în orașul Arad și a intrat în război în Ucraina anul trecut. Rudolf a murit la vârsta de 27 de ani. <Ți-ai dat viața pentru Ucraina, pentru un război care nu ar fi trebuit să fie al tău, dar ai fost acolo ca să avem un viitor>, a scris iubita lui ucraineană. Avem propunerea să cinstim memoria lui, să organizăm un eveniment care să arate recunoștința noastră maximă pentru jertfa lui supremă adusă Ucrainei, inclusiv Europei, României, Aradului… și democrației. Azi voi încerca să iau legătura cu familia Eroului (vineri -n.r.) și să aflu dacă ar fi de acord să facem un eveniment în cinstea lui la Arad, totodată să încercăm să vedem dacă Primăria va accepta să organizeze o festivitate oficială pentru memoria acestui Erou” , a fost invitația acceptată rapid de ucrainenii din Arad.

Câteva imagini cu eroii pe care ucrainenii îi cinstesc la ei acasă, în Kiev, dar și în alte sute de orașe din țară, au însoțit îndemnul de mai sus. Pe omagiul adus lui Rudolf Wittmann, ucrainenii vor să pună nu doar imagini cu chipul său, ci şi cele mai frumoase cuvinte ale familiei, prietenilor săi şi ale ucrainenilor care îl văd ca un erou.

La mii de kilometri depărtate şi tot aproape de propaganda rusă

O umbră de tristeţe în plus se adaugă, însă, acestui moment de cinstire dureroasă: ucrainenii încep să înţeleagă tot mai bine româneşte şi să vorbească în limba noastră, dar faptul le scoate la iveală şi câte ură există pe social-media faţă de ei şi câtă propagandă rusească există şi în România. Moartea lui Rudolf în Ucraina a accentuat dacă se putea mai mult înverşunarea din social media împotriva ucrainenilor. „E aşa dureros să vezi cât de puternică e propaganda rusească şi aici”, ne-a destăinuit unul dintre ucraineni.
Şi citind mesajele de pe facebook la ştirea în care anunţam uciderea lui Rudlof Wittmann în război am înţeles de unde vine tristeţea. Acasă nu e România pentru ucraineni, iar unii români n-au nevoie de niciun erou, ci doar de ură pentru a supraviețui.

(Imagine de pe străzile din Kiev, în care și-a făcut loc și Banksy)

„Dar este război al naibii și e brutal… și îi ia pe cei mai buni”

Rudolf Wittmann era înrolat voluntar, în divizia luptătorilor străini care ajută trupele Kievului să respingă invazia rusească.
Născut și crescut în Arad, Rudolf a învăţat la Liceul maghiar „Csiky Gergely”, de la 19 ani a activat, timp de 7 ani, în Legiunea Străină, iar la scurt timp după ce i-a expirat contractul a plecat, de mai bine de un an, pe frontul din Ucraina. A murit la 27 de ani. Va fi înmormântat la Arad, cel mai probabil la mijlocul acestei săptămâni, la momentul la care trupul său neînsuflețit va ajunge acasă, iar pregătirile de înmormântare vor fi finalizate.

Despre moartea sa, arădenii au aflat din postările fratelui său, plecat în Germania, și ale prietenei sale ucrainene Ivanna, care a urcat pe facebook următorul mesaj: „Am crezut că astfel de vikingi nu mor. Viața îți oferă o persoană care schimbă totul. Cum începi să crezi că basmele prințului nu sunt basme, ci realitate, nu glumesc, pentru că așa a fost.

Rudolf, un străin care a venit în Ucraina să lupte pentru Ucraina, să-mi apere țara și a devenit apărarea, rezistența și sprijinul meu. Un om cu o inimă incredibilă, un suflet sincer și cu o bunătate incredibilă. Nu i-a fost frică de moarte, a spus că doar stinge lumina și totul este Valhalla. Era într-adevăr ca un viking, atât de multă putere, curaj nu am văzut la nimeni. Își iubea meseria, spunea că slujba e pe primul loc. După război, a spus că atunci primul loc va fi al meu… și am crezut pentru că am crezut că astfel de vikingi nu mor, dar este război al naibii și e brutal… și îi ia pe cei mai buni.
Mi-ați spus că luptați pentru independența Ucrainei, iar eu trebuie să lupt pentru a ne schimba țara din interior, lupt pe frontul vostru, vă promit că voi continua să o fac.
Ți-ai dat viața pentru Ucraina… pentru un război care nu ar trebui să fie al tău, dar ai fost aici ca să putem avea viitorul…
Ești pentru totdeauna în inima mea, în memoria mea. O persoană ca tine este imposibil de uitat…
Ești cea mai bună persoană pe care am întâlnit-o vreodată în viața mea, să spun că te-am iubit nu este suficient, a fost cu siguranță mai mult decât doar iubire….
Tu ești eroul meu, ești eroul Ucrainei…
Veșnică amintire ție și împărăției cerurilor, dragă…”

“Era ucrainean mai mult decât unii ucraineni”

Într-o postare recentă, Ivanna vorbeşte de faptul că nu aşa şi-a imaginat drumul său la Arad, în oraşul natal al lui Rudi, dar şi faptul că până să-l cunoască „în viaţa mea m-am raportat uşor la oameni: dacă au murit prieteni, cunostinţe, colegi, mereu am crezut că aşa trebuie să fie”, dar și faptul că „Rudy merita o viață lungă și fericită și nu voi înțelege niciodată de ce Dumnezeu îi ia pe cei mai buni. De ce există atâta durere și suferință în lume…”

Una dintre cele mai recente postări ale Ivannei pe pagina sa de facebook este o poezie dedicată lui Rudolf de către un ucrainean, intitulată „În amintirea unui EROU”.
Ivanna a postat şi multe din materialele scrise de presa din România despre Rudolf. Printre aceste, se numără şi un mesaj al celor de la Romanian Battlegroup „Getica”: „Bună dimineața, România! Mai mult decât oricând, astăzi strigăm „Glorie eroilor!”. Alaltăieri seara publicam un mesaj criptic. Un drapel românesc în bernă și un emoji cu un salut militar. Publicam un mesaj criptic deoarece nu voiam să fim cei care dezvăluie prima tragedie majoră a luptătorilor români în Ucraina. Astăzi, nu mai este un secret.
Eroul arădean Rudolf Wittmann, de doar 27 de ani, este, după informațiile noastre, primul român căzut la datorie în Ucraina.

Cu lacrimi în ochi împărtășim durerea nemărginită a familiei și aducem sincere condoleanțe celor apropiați, prietenilor și colegilor, Rudolf nu a luptat cu noi și nu îl cunoșteam. Regretăm profund că nu am avut onoarea!”
Într-o altă postare în care Ivanna este etichetată, un prieten a lui Rudlof spune: “Era ucrainean mai mult decât unii ucraineni”.

(Flori şi lumânări pentru eroii Ucrainei)

Material realizat cu sprijinul unei burse din cadrul proiectului „Înțelege ca să ajuți. Perspectiva refugiaților ucraineni în media” derulat de Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI) și Fundația Friedrich Naumann pentru Libertate România și Moldova.

Citeşte şi:

Rudolf Wittman, arădeanul de 27 de ani devenit erou al Ucrainei și al luptei pentru libertate… „Am crezut că astfel de vikingi nu mor”