Polițist, fotbalist, dansator. Serhii ar putea să devină polițișt, așa cum își dorește, fotbalist, pentru că îi place fotbalul, sau dansator, pentru că de dans a ales să ne vorbească singur și pentru că dans face de jumătate din viața lui de copil. Serhii are atâtea planuri de viitor, iar noi atâtea promisiuni de ținut, dar uneori nouă ne sună în minte doar versurile unui cântec în care „Prea multe dimineţi ne-au şters de tot/ Visele, n-a mai rămas nimic”.

Serhii a ajuns de mult în Arad. Serhii e copilul unei familii de ucraineni destrămată de război. Mama e aici, cu Serhii, la Arad, tata e acolo, în Ucraina, unde cad bombe. Mama stă aici în chirie, într-un apartament dintr-un oraș de care nu a auzit niciodată până nu au intrat rușii din nou peste ei, în februarie 2022; tata e pe mai departe în Ucraina, ascuns uneori în pivnițe pentru a-și salva viața. E o viață improvizată, o viață pe care nimeni nu și-o dorește așa, dar altfel nu se poate acum.

Nu e o viață, însă, pe care să nu o știe. Nu e prima casă pe care au abandonat-o în calea rușilor, din pricina războiului. În 2014, au părăsit casa pe care o aveau, casa lor din Yasynuvata, pentru că rușii au ocupat orașul în care locuiau. Casa lor a devenit a rușilor pentru următorii aproape 10 ani. Nu mai știu nimic despre locuința lor. Au fugit de acolo și s-au mutat în chirie, în Myrnohrad. Și, pe când păreau că-și refac viața, că se pun din nou pe picioare, că-și reiau obiceiurile, a început războiul și și-au părăsit și locuința luată în chirie. Pentru o locuință în chirie în Arad.

Cu toate acestea, se consideră mai norocoși decât alții din țara lor: unii nu au avut nici măcar atâția bani cât să-și poată permite să fugă din fața războiului!

(Serhii, cu bluza lui ucraineană, spunându-ne că se va întoarce acasă în vară, când e gata războiul)

Fără eroi din alte lumi

Ei au fugit. Serhii poate să viseze să se facă polițișt, fotbalist sau dansator, ori toate la un loc. Mama visează doar că Serhii va putea să viseze frumos. Pentru ea, România e doar o țară de închiriat. Și ea și Serhii vor acasă. Și speră că acasă se va instala pacea. În vară.

Până când Ucraina va câștiga războiul, încearcă să-și facă o viață aici. Și acceptă un dialog cu mine, poate pentru că deja m-au văzut destul de des pe acolo, poate pentru că a văzut că discuțiile mele cu ceilalți copii ucraineni și mame nu au provocat dezastre, poate pentru că încă mai speră că viața lor își va scrie altfel povestea de acum înainte, dacă o spun cu voce tare.

Se așează pe scaune în una dintre sălile Asociației „O rază de speranță”, în sala în care se predă limba română, și aşteaptă zâmbind întrebările mele.

Așa aflu că Serhii vrea să se facă polițist când va fi mare, ca să facă ordine în lume. Dar se vede poliţist acasă la el, nu aici. Unde e acasă? În Ucraina. În Myrnohrad, regiunea Donețk. Acolo e mult mai frumos decât aici. E mai mare, mai verde, sunt mai multe locuri pentru joacă, îl chestionez? „Sunt foarte multe locuri de joacă acolo”, ne spune Serhii.

Dar ce vrei să te joci acolo, în acele locuri de joacă? „Fotbal!!!”, ne spune vesel copilul.

Serhii nu are nici măcar un jucător preferat. Ronaldo nu s-a infiltrat în micul univers a lui Serhii, aşa cum a făcut-o în universul celorlalţi copii ucraineni cu care am vorbit. Nu-l admiră, nu-l venerează. Nu are fotbalişti preferaţi. Ştie doar că el vrea să joace fotbal.

Nici actori preferați nu are, sau nu își amintește acum, emoționat de dialogul cu mine. Nici filme preferate, nici cu poliţişti, nici cu alţi eroi, dar, ca oricărui copil de 8 ani din Ucraina, România sau de oriunde altundeva din lumea largă (din lumea largă care își permite măcar un telefon mobil), îi plac jocurile. Se joacă mult pe telefon, recunoaşte, dar ce ar trebui să facă, la sute de kilometri distanță de casa lui, de prietenii lui? Îl place să joace jocuri pe telefon, recunoaște cu un zâmbet timid.

(Copiii refugiaților urcaineni, jucându-se De-a v-ați ascunselea)

De-a v-ați ascunselea

Îi place și aici, ne spune, cu convingere. Îmi spune, cu aceeași convingere, că are prieteni. Atâția ca în Ucraina? „Nu”, recunoaşte la fel de ferm. Dar are prieteni și români și ucraineni, chiar dacă mai puţini decât acasă. „Mă joc fotbal, de-a v-ați-ascunselea cu ei și multe alte jocuri”, îmi destăinuie bucuros. De fapt, asta făcea în ora de dinainte de dialogul meu cu el, se juca de-a v-aţi ascunselea cu ceilalţi copii ucraineni veniţi la „O rază de speranţă”. Iar jocul lor a umplut cu râsete trista sală de mese a unei comunităţi aflate în exil. Am stat şi i-am urmărit sprijinită de un zid, făcându-le poze din când în când, încercând să nu le distrag atenţia şi să le stric jocul. Cred că ar fi preferat să mă joc cu ei, decât să le fac poze. Aș fi fost o mâță aproape perfectă.

Serhii are un tricou cu motive tradiţionale pe el şi, aşa frumos cum e, e parcă desprins dintr-o revistă de modă. Îl întreb dacă e un tricou special. „Da, e un tricou de ucrainean”, îmi spune.

Dansul, asul din mâneca lui Serhii

Nu crede însă că m-a convins cu abilităţile lui, aşa că scoate dintr-o dată asul din mânecă: „Merg la dans”, îmi spune. Surprinsă de faptul că e prima oară când dialogul porneşte de la el, mă blochez pe moment și îl întreb, poate și din cauza tricoului, poate din cauza panicii că voi pierde momentul în care Serhii vrea să dialogeze cu mine, dacă e vorba de dansuri tradiționale. „Nuuu. Nici vorbă. Serhii dansează cha-cha, vals și alte dansuri de societate”, îmi șoptește mama. Și o face de patru ani, îmi spune Serhii. Adică de la patru ani. De jumătate de viață.
S-ar putea să se facă dansator, dacă nu va fi fotbalist, și sunt de acord cu el: ar fi un dansator care ar vrăji prin frumusețe și eleganță, sunt sigură. Are toate şansele să devină un star, îmi spun şi îi spun şi lui asta. Refuză însă să-mi arate câţiva paşi de dans şi simt că provocarea mea a fost o gafă. Îmi amintesc brusc cât de mult uram, la vârsta lui, dar și după, când ai mei încercau să mă pună să recit poezii în faţa prietenilor lor. Nu o făceam, de nervi, indignare şi încăpăţânare poate. Nu o face nici Serhii, poate tot pentru că nu crede că aici şi acum e momentul. Îi spun că aş învăța şi eu câţiva paşi, dar poate o să îmi arate el când va fi şi profesoara de dans lângă şi pare a fi de acord.

(Serhii, numărând de la 1 la 10 în română)

De la 1 la 10, în română

Dar nu mă pune pe lista neagră din cauza gafei, ci continuă dialogul cu mine. Îmi spune că vrea să locuiască în Ucraina, adică acasă, pentru că aici nu știe limba. Îmi spune că nu îi e frică de război, că Ucraina va câștiga războiul în vară și că Rusia va dispărea. Îmi răspunde dintr-o dată în engleză, așa că stabilim că următorul nostru interviu va fi în engleză, în timp ce al treilea îl vom purta în română. Când spun asta mă fac că butoneze ceva la telefon, dar mă uit cu coada ochiului la el. Nu pare speriat de provocare. Aşa că îl întreb dacă știe câteva cuvinte în română, iar Serhii începe și numără serios, cu accent perfect românesc și fără greșeală, de la 1 până la 10. Mirată, îi spun că mi-ar plăcea și mie să știu să număr în ucraineană, dar nu-mi iese. Zâmbeşte şi, pentru că simt să suntem pe cale să ne împrietenim, îl pun să-mi povestească o zi din viaţa lui, aici, în Arad.

O zi din viaţa lui Serhii

Cum arată ziua ta? „Când mă trezesc e 8 şi începe şcoala mea online, prima oră, 45 de minute. După prima oră, am 10 minute pauză, după a doua oră am 20 de minute pauză”, începe povestea Serhii, dar se opreşte şi strănută. Îi spun „noroc”, îmi răspunde în română „mulțumesc”, fără să fie împins de la spate de mamă, așa cum li se întâmplă de obicei copiilor, mereu obligați de părinți să mulțumească.

Continuă povestea, cu încă o oră și încă o pauză și tot așa. „Şi după clase, îmi fac temele”. Dar apoi mergi afară să te joci?, îl întreb mirată că încă nu mi-a spus nimic de partea frumoasă a zilei. Oare are vreo parte frumoasă a zilei? Da, Serhii se și joacă. În fiecare luni, merge la căţărat. La filme nu merge, pentru că aici filmele nu se traduc în ucraineană, dar uneori, de câte ori e deschis, vine la „O rază de speranță”, centrul  sprijinit cu toate forţele de Asociaţia Aradul Civic și pus pe picioare în interiorul Bisericii Speranța, să se joace și să vorbească cu copiii ca el, cei fugiți din calea războiului. I-ar plăcea să înoate mai mult, așa că îl trimit la ștrand. Știe unde e, e doar o dorință, să se joace și să înoate în apă mai mult. Nu mai vrea să ne spună nimic altceva despre el, nici noi nu mai vrem să-l chinuim pentru că, asemeni lui, auzim din sala cealaltă râsete de copii şi multă alergătură, multă joacă. Îi mulţumesc. Mama îi șoptește ceva în ureche, iar apoi Serhii intervine: „Mulțumesc României pentru că ne-a dat a doua șansă”. Zâmbesc, dar nu-i zâmbetul meu.
În minte îmi cântă pe mai departe Robin: „Ai promis că nu te schimbi/Ai promis că te-ntorci,/ Că ieşi doar ca să te plimbi,/ Copiii-ţi plâng şi-acum,?/ Copiii-ţi cântă-n alte limbi (…) Atâtea promisiuni de ţinut/ Scafandru, regizor sau cosmonaut”.

Un auditor pentru o altă lume

Serhii nu fuge la joacă însă, deşi îi spun, bucuroasă, că poate să meargă acolo, pentru că eu mai rămân doar câteva minute să vorbesc cu mama. Nu vrea să o lase singură, aşa că stă lângă noi pe mai departe. („Dacă-ntreabă cineva, eşti cu mine,/ Dacă iese cu scandal, eşti cu mine./ Ascultă, a început deja.”)

„Soțul meu e în Ucraina, jobul meu e în Ucraina, lumea mea e acolo și ei mă așteaptă. Aici nu pot face mare lucru din ce făceam acolo. Muncesc puțin şi aici. Dar eu la bază sunt auditor și, ca atare, nu reușesc să muncesc aici ca auditor. Îmi e greu să găsesc un post similar în Arad, nu știu limba, iar în România ce post de auditor aş putea să-mi găsesc?”, îmi povesteşte Svitlana.

În situaţia dată, și cu speranța că nu va mai dura mult războiul, Svitlana organizează aici câteva activități cu copiii, dar încearcă să se adapteze pe mai departe în România și să-și găsească ceva care să i se potrivească cât de cât. Pare să se scuze că nu face mai mult. Poate pentru faptul că e convinsă că o judecăm, îmi povestește brusc: „Astăzi, au bombardat lângă orașul nostru. Așa că nu putem să ne întoarcem acasă. Acum nu putem să mergem înapoi. Sunt însă profesori care au rămas acolo, alți copii ca Serhii care au rămas acolo, pentru că nu au bani nici să vină aici, așa că au rămas acasă chiar dacă se bombardează! Mulți au rămas în zonă nu pentru că nu le e frică de război, ci pentru că nu au avut suficienți bani să poate fugi din calea lui”.

Nu vrea să meargă nicăieri altundeva, în nicio altă țară, oricât de dezvoltată ar fi acea țară: „Unde să mai mergem? Încotro să ne îndreptăm? Vreau să ne întoarcem în Ucraina, pentru că aceasta e țara noastră”, ne spune convinsă ucraineanca.

(„O rază de speranță”, încă o casă de împrumut pentru familia Kytaieva)

Casele pe care le-a abandonat mama

Ucraina e țara ei, dar e o țară fără case pentru ea și familia ei. Rușii i-au luat familiei ei toate casele în care a locuit. „Familia noastră și-a abandonat acum a doua casă! Acum mai bine de 10 ani, când au venit rușii peste noi, am plecat din acea casă. Aceasta a fost a doua casă pe care o abandonăm, dar acum cel puțin nu e casa noastră, ci este o casă închiriată. Cea dintâi locuință pe care am abandonat-o e ocupată de ruşi de 10 ani. Era casa soţului meu. Nu ştiu cum arată acum casa aceea, oraşul acela e ocupat de ruşi. Nu mai știm nimic de proprietatea noastră. Așa că ne-am mutat într-o casă închiriată pe care acum am părăsit-o ca să stăm în România într-o altă casă în chirie”, ne spune, pe scurt, povestea unei fugi de război, un război mult prea lung pentru ei, pentru oricine, Svitlana.

Când crezi că se va sfârşi războiului, am întrebat-o ? “Când întreg teritoriul va fi eliberat de ruşi”. “Şi când crezi se va întâmpla asta? “Noi sperăm că în această vară”, sunt ultimele cuvinte schimbate cu Svitlana, ucraineanca fără casă.

Dar vara asta, uitându-mă cu ură spre Rusia, mie îmi cântă pe mai departe în urechi:

„Într-un cântec de război cântat din umbre,/

Eşti cu mine./

Dacă spui că ai plecat şi m-ai uitat,/

Eşti cu mine.

Aşteaptă, mereu uităm ceva.”

Svitlana are 39 de ani şi înainte de a începe războiul locuia în chirie într-o casă din Myrnohrad, Donetsk, după ce în 2014, pentru că ruşii au intrat în Yasynuvata, din aceeaşi regiune Donetsk, a fost nevoită să-şi abandoneze locuinţa şi să fugă.

Serhii are 8 ani şi e refugiat de război în Arad, unde stă în chirie și de unde speră că, în vară, în această vară, Ucraina va câştiga războiul cu Rusia şi se va întoarce acasă.

Acest material a fost realizat în cadrul proiectului „Educația media – instrument pentru creșterea abilităților de participare civică a adolescenților (faza 2) – Sprijinirea comunităților pentru a fi mai bine protejate de infodemie”, implementat de Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI), cu sprijinul UNICEF. Opiniile exprimate în acest articol aparțin autorilor și nu reflectă neapărat poziția CJI și UNICEF.

Citeşte şi celelalte reportaje din serie:

• „Mamă, hai, hai, de ce stăm? Hai să ne ascundem!” – Ian, 11 ani, ucrainean refugiat în Arad

• Ce vrei pentru tine, Yana? „Să dorm câteva ore”. Din Sumî în Arad, singură, cu șapte copii

• Tunsoarea lui Ronaldo, o bicicletă, un câine de pază şi o pisică pe care să o mângâie- dorinţele lui Denis, ucraineanul de 8 ani care a trăit la graniţa cu Rusia

• Ksenia, prinţesa care a fugit de război, se întoarce la Kiev

• Copiii de la capătul războiului. Arad, casa celor 342 de copii fără ţară

• Copiii războiului (2). Speranţe pentru 80 de copii ucraineni „pierduţi” în Arad