joi, 13 iunie, 2024

Special Arad Logo

    Ksenia, prinţesa din Ucraina care a fugit de război

    de Adriana Barbu | 29 aprilie 2023, 9:04 AM | Reportaj | Știri Arad | Topic special

    0

    Zâmbeşte şi ea. Dar nu aşa cum ne-a zâmbit Denis, nu atât de inocent. La doar 15 ani, i-a dispărut inocența din zâmbet. S-a dus, poate de mult, poate odată cu adolescenţa, poate odată cu războiul. Eu sunt deja obosită după discuţia cu Denis şi mama lui. Ea e, probabil, obosită să se mai uite toţi la ea ca la o frumoasă victimă.

    Astăzi, nu doar eu îi fac poze, nu doar eu o găsesc interesantă, ci şi americanii care sprijină centrul în care se află ea şi care au venit în vizită. Vizitatorii americani îi fac poze cu polaroidul, îi zâmbesc frumos, îi pun întrebări şi sunt curioşi de răspunsuri. Probabil ea e obosită deja să fie o atracţie de război.

    E frumoasă, ar fi putut ajunge actriţă. E înaltă, ar fi putut ajunge model. E elegantă, sigur ar fi ajuns balerină. E inteligentă, știe că a ajuns un refugiat. E Ksenia, prinţesa care a fugit de conflictul cu ruşii ca să-şi salveze viaţa, viitorul.

    Ksenia si americanii

    (Ksenia, în fața aparatului de fotografiat)

    Scurt dialog la tocul ușii

    A fugit – după cum ne-a povestit, stând în picioare, în cadrul uşii sălii de mese a bisericii – acum un an, din Kiev, cu mama şi sora sa mai mică. Stă în Arad de un an, studiază online în Ucraina și vine la „O rază de speranță” ca să socializeze. O remarci din prima.

    E înaltă, are un zâmbet care oscilează deja între timid și calculat, nu se pierde în mulțime, nu domină mulţimea, dar nici nu fuge de ea.
    Am oprit-o în ușa sălii de mese din imobilul care adăposteşte biserica şi ONG-ul, cu convingerea că ştie engleză şi că vom putea dialoga fără intermediari.

    Ştie, dar oricât de amabilă e, oricât de amabilă încerc să fiu, știu că n-avem cum să ne împrietenim din prima, aşa, forţat. Nu mai are atâta încredere în oameni încât să se destăinuie oricui. În plus, nu are nici dezinvoltura de a vorbi în engleza aproximativă care ne e nouă atât de familiară, combinând limbile, aşa că nu ține neapărat să dialogăm.

    Îi este ruşine, poate. La vârsta ei încă mai crezi în perfecţiune. Dar nu mă refuză.
    Îl chemăm aşadar pe Damir, acelaşi Damir Nurgaleev, administratorul ONG-ului, care îi abandonează pentru câteva minute pe americanii de la „International Needs”. Trebuie să dialogăm repede, pentru că nu pot să-i răpesc prea mult timp pe Ksenia şi pe Damir de la socializarea cu cei care le oferă constant o mână de ajutor, cei care le-au oferit posibilitatea de a avea o casă a lor aici.

    Ksenia balerina

    (Cu Ksenia, într-un scurt dialog lângă tocul ușii)

    Întrebările pe care nu le-am pus

    Trebuie să mă regrupez: va fi tot un dialog pe viteză, tot indirect, dar de această dată în cadrul unei uși, cu americanii trecând pe lângă noi, făcând fotografii cu polaroidele lor, și cu copiii dând buzna în sala de mese pentru evenimentul ce bate la ușă. Ksenia rămâne neclintită lângă ușă. Pare să facă faţă haosului fără probleme. Închide, însă, uşa, pentru a mă putea auzi mai bine. O va închide mereu, pe toată durata discuţiei, fără să pară obosită de gestul repetitiv.

    Mă uit la ea și nu-mi mai vine în minte nicio întrebare dintre zecile pe care le aveam în minte, și pe care le consideram bune. Dacă aș fi în locul ei, aș întreba-o sec: Ce vrei, de fapt, să știi? Câtă dramă e în spatele acestui zâmbet? E calculat? Dar vrei cu adevărat să zâmbești?

    Dacă, de fapt, aş prefera să plâng? Dacă zâmbesc acum, pentru că asta e conjunctura, pentru că eşti tu aici şi cei care au făcut să avem un loc aici, în Arad, unde să ne întâlnim? Nu mă întrebi unde vreau să fug? Dacă vreau să dispăreţi cu toţii? Dacă nu cumva vreau să şterg acest vis urât şi să revin la viaţa pe care am trăit-o până acum un an, la VIAŢA MEA?

    Întrebările pe care am avut curajul să le pun

    O întreb însă cum o cheamă? Ksenia. Câţi ani are? 15. De cât timp e aici? De un an. De unde a venit? Din Kiev. Cu cine a venit? Cu mama şi cu sora mea mai mică. Cum se simte aici? Bine. Dacă crede că va rămâne aici sau se va întoarce înapoi, când luptele vor fi gata? Cred că o să mă întorc în Ucraina. Acolo e tatăl meu. Dacă are prieteni aici? Studiez online şi merg la biserică pentru socializare.

    O întreb şi ce crede  despre când se va termina războiul şi dacă va câştiga Ucraina? Nu știu. Sper să câştige Ucraina. Nu cred că va mai dura mult, pentru că partea lor va fi tot mai slabă și noi vom fi tot mai puternici. Dar conflictul militar ne-a slăbit pe toţi și nu cred că va mai putea dura, ca atare, 10 ani.

    Ksenia si un gram de credinta 3

    (Într-o sală de clasă, cu gândul la Ucraina)

    O prințesă și 10 ani de infern

    10 ani. Încerc să mă mut de la tabloul tragic pe care cei 10 ani vehiculați de tânăra ucraineancă, chiar și cu o negație în față, mi l-a conturat prea repede în minte: orașe distruse, o Ucraină ștearsă aproape de pe fața pământului, dar luptând pe mai departe, inexplicabil cum, dar cu toată fiinţa ei, cu niște ruși mai inumani decât acum, o Ucraină susținută cu armament și bani din Occident, și privită cu indiferenţă de noi, toţi ceilalți, pentru că, nu-i aşa, e un conflict care „nu ne priveşte”, ca zecile de alte războaie de prin Orient şi din ţări mult prea neînsemnate ca să le arătăm cu degetul pe hartă.

    Cum să-mi şterg mai repede acest tabloul din minte fără ca prințesa din fața mea să mi-l vadă pe chip? Şi de ce zice Ksenia aşa lejer 10 ani?

    Ksenia. Ksenia. Ksenia. Xena. „Prinţesa războinică” mă gândesc, repetându-mi de câte ori pot în minte numele ei, până la momentul la care pauza dintre întrebări deveni prea dureroasă pentru toţi. Cine e Ksenia, dincolo de prinţesa din faţa mea care vrea să-și vadă tatăl? Cine vrea să fie Ksenia? E singurul răspuns pe care îl mai aștept, de fapt. Poate cel mai important. Mi se pare că, dacă îmi va răspunde sincer la această întrebare, voi ştii tot ce trebuie să ştiu despre tânăra din Kiev, care trăieşte de un an de zile, ca refugiat, la marginea Europei occidentale.

    Balerina care vrea să studieze la Kiev

    „Profesoară de dans, atât de dans clasic, cât și de dans modern”, îmi destăinuie zâmbind Ksenia.
    Și, probabil, asta va și deveni, dacă invazia nu-i va curma drumul, dacă statutul acesta de fugar nu-i va tăia din entuziasm, dacă nu se va pierde pe drum, între o țară și alta. Și, mai ales, dacă, Doamne ferește!, va dura 10 ani!
    Dansează, de la patru ani, adică de 11-12 ani, și asta ar vrea să studieze și pe mai departe. Unde? La Kiev. A încercat şi aici? În Arad a căutat o școală de dans, dar, din păcate, a dat doar de dansuri tradiționale.

    Dar ruşii au probabil cele mai puternice şcoli de dans din lume – insist fără să realizez că înfig un cuţit în rană, însă, chiar în timp ce întreb, îmi pare nespus de rău şi las să se stingă fraza, improvizând cu voce mai puternică faptul că şi ucrainenii au şcoli puternice. Poate nu a auzit prima parte. Poate, dacă nu a auzit-o, nici nu am spus-o și a rămas doar în mintea mea. A auzit-o şi a tradus-o Damir. Kiev, îmi răspunde simplu, hotărât, Ksenia.

    Vorbim toţi trei un fel de englezo-ucraineano-română, niște străini încorsetați în da-uri și niet-uri, iar acest fapt sper să-mi acopere greşelile.

    Bella Hadid și titlurile care nu mai contează

    Nu le acoperă, așa că întreb, repede, dacă nu are un model, o balerină celebră care să o inspire, pe care să o admire. Încerc să fug de balerinele din Rusia. Aş menţiona-o pe Isadora Duncan, nu știu exact de ce, dar nu-mi amintesc decât prenumele. N-are sens să încep iar o ceartă cu memoria.

    Pauza mea e dublată de tăcerea ei, aşa că insist: o actriță? Și o scot repede în faţă pe Angelia Jolie, în speranţa că mă apropii mai tare de ea. E tăcere, iar.
    Angelina Jolie e din epoca mea, îmi spun. Bella Hadid, zice, zâmbind timid, Ksenia.

    Îmi amintesc vag că undeva citisem că anul acesta Bella a fost desemnată, de o revistă, cea mai frumoasă femeie și scot asul ăsta din mânecă. Şi, pe când speram, cu asul în mână, să pot defila prin ce a mai rămas din discuţie, simt iarăşi că discuţia s-a împotmolit. Caut pe viteză greşeala.

    Anul acesta! Anul acesta este anul în care Ksenia a stat departe de casă, anul în care a devenit o fugară, anul în care şi-a lăsat apartamentul din capitala Ucrainei, rudele, prietenele şi tatăl în urmă, printre bombe, fără să-şi intuiască viitorul, dar alegând (a fost şi alegerea ei?) să vină, cu mama și sora sa mică de mână, într-un oraș de care sigur nu a auzit niciodată.

    Anul în care a renunţat şi la dans. Ce mai contează un titlu acordat de o revistă unei tinere modele? O lume care se distrează şi care își împarte titluri și premii,  lipită, dar atât de îndepărtată, totuși, de o altă lume care sângerează şi peste care cad bombe.

    Clar, Ksenia e războinică!

    Revin totuşi, mai bine vorbim despre frumos, decât despre luptele cu rușii. Şi tu poţi deveni model, eşti înaltă şi frumoasă! Prefer dansul, îmi spune zâmbind, tot timid. Dansul și actoria? Doar dansul!

    Așa cum e, cu trupul său longilin și zâmbetul timid, îmbrăcată simplu, cu un tricou albastru, pantaloni negri și o vestă deasupra, nemachiată, nearanjată conform strandardelor moderne, Ksenia îmi răspunde fără ezitare, ferm, la mai toate întrebările. Dacă ar fi fost îmbrăcată în haine de camuflaj, aș fi avut senzația că-mi răspunde amabil, dar oarecum militărește. Clar, Ksenia e războinică!

    E frumos la Arad, dar e mai frumos și e mai mare Kievul, revin. Am mai multe oportunități acolo. În Kiev este un colegiu de dans important. Acolo vrea să studieze. Nu la Londra, de pildă, unde singur sunt și mai multe oportunități? Vreau să studiez în Ucraina și poate, după aceea, să plec în alte țări. Pentru mine e mai ușor acasă, știu limba, voi primi o diplomă, poate apoi mă voi muta, când voi avea cunoștinţe cum să fac totul. E hotărâtă, Ksenia.

    La 15 ani nu ştiam mai nimic despre lume, decât că e rece, nimic despre viaţă, despre ce-mi doresc şi încotro o să o apuc. Oare cum fusese Ksenia înainte să înceapă totul? O visătoare? Oare ştia înainte să cadă bombe unde va studia, ce şcoala va alege, ce se va face când va fi mare? Am în faţa mea o Ksenia hotărâtă, dar oare era aşa înainte de martie 2022? Şi, apoi, cât de luptătoare e, de fapt, Ksenia? Cât de puternici sunt supravieţuitorii războaielor, fugarii din lumi în cădere? Şi cu ce costuri?

    Ksenia si mama

    (Ksenia, alături de mamă, două zâmbete, aceleaşi speranţe)

    Acasă, în Ucraina, în prima sau a doua zi de vară

    Îmi face cunoştinţă cu mama ei. E aici, la o uşă distanță de locul unde am dialogat. Predă unor copii lecții în care jocul e pionul principal. Mama și fiica zâmbesc la fel. Le întreb dacă pot să le fac o poză împreună? Desigur. Fac câteva, apoi mama pleacă. O lasă pe Ksenia să se bucure de camera de fotografiat. Este clar că are încredere deplină în ea. E vremea ei acum. Ksenia nu e singură.

    O are pe mama, pe sora ei, pe ucrainenii care au făcut o mică enclavă aici, în Arad, îi are pe americani, pe românii care mai vor încă să-i ajute. Pe fundal, pe tot parcursul dialogului nostru, se cântă pe mai multe voci, mai toate de refugiați ucraineni, cântece tradiționale de la ei. Azi este o zi în care ucrainenii par veseli.

    Mă întreb, pe fondul acestei veselii, la ce visez eu în acest moment? Și-mi zic că sigur mi-aş dori să scriu, în lunile care vor veni, că Ucraina a câștigat lupta, că ne putem vedea fiecare de măruntele noastre treburi zilnice, care ne vor epuiza şi întrista oricum, într-un final.

    La ce visează ea acum? Ce-și doreşte acum, nu peste un, doi, sau 10 ani? Să merg în Ucraina, să mă întâlnesc cu tata, cu rudele. Așa hotărâtă cum e, dorinţa asta nu va rămâne doar un vis. Va merge să-şi vadă tatăl, indiferent de bombe, de conflict, de ruşi şi de alte ameninţări, în prima sau a doua lună de vară!

    Poate și noi, dacă am fi mai hotărâți cu dorințele noastre, legate de pace, n-am mai vorbi în vară despre război. Dar poate, odată cu îmbătrânirea, dispare şi puterea viselor. Sau, poate, încă nu am ajuns să simțim ce înseamnă cu adevărat durerea, lipsurile, înstrăinarea.

    Acest material a fost realizat în cadrul proiectului „Educația media – instrument pentru creșterea abilităților de participare civică a adolescenților (faza 2) – Sprijinirea comunităților pentru a fi mai bine protejate de infodemie”, implementat de Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI), cu sprijinul UNICEF. Opiniile exprimate în acest articol aparțin autorilor și nu reflectă neapărat poziția CJI și UNICEF.

    Cişteşte şi

    Tunsoarea lui Ronaldo, o bicicletă, un câine de pază şi o pisică pe care să o mângâie- dorinţele lui Denis, ucraineanul de 8 ani care a trăit la graniţa cu Rusia

    Copiii de la capătul războiului. Arad, casa celor 342 de copii fără ţară

    Copiii războiului (2). Speranţe pentru 80 de copii ucraineni „pierduţi” în Arad

    Urmărește Special Arad și pe Google News, Twitter, LinkedIn și Instagram!

    Distribuie articolul

    Scrie un comentariu

    2 + 0 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.