În urmă cu câțiva ani, în timpul unei drumeții în județ, în vederea unui reportaj, domn’ profesor Notaros a început, dintr-odată, să mă inițieze în fascinantele taine etimologice ale limbii maghiare, pornind simplu și extrem de logic de la vocala primitivă é, care formează cuvinte elementare prin combinarea cu consoane, rădăcini care indică în primul rând la fel de elementara „viață”: él înseamnă „trăiește”, dar și „tăiș”, éb înseamnă „treaz” sau „vigilent”, én – „eu”, ép – „întreg”, ér înseamnă „venă”, dar poate fi și verbul „coace”, „maturiza” sau „valora”, apoi ért – „înțelege”… sau ész – „minte” (substantivul, nu verbul).

Partea comică a fost că am fost și suntem amândoi unguri la bază, dar lecția de limbă maghiară s-a consumat în limba română. Și mai comic de-atât a fost – mi-am dat seama citind romanul „Run, omule, run!” – când Lajos Notaros, cândva în tinerețe, a încercat acest exercițiu complex de întrepătrundere în sensurile și armoniile fundamentale ale limbii maghiare cu o tipă româncă din București, care dorea doar să flirteze în fața unui club și, de dragul unui small talk, nu a cerut altceva decât să-i spună „ceva în maghiară”.

„Run, omule, run!” este o carte „ușoară” în toate sensurile (doar 145 pagini), savuroasă de la un capăt la altul, o aventură de doar câteva zile, dar cu puterea de a sintetiza lecții și înțelepciuni de bază în toiul unor nebunii nebănuite, „de-ale tinereții valuri”, în acele momente când nici nu ne dăm seama cât de multe am învățat despre sine și despre lume, chiar în încercarea de a ieși – cum s-ar spune – în lume.

Cartea apărută la Editura Mirador urmează să fie lansată vineri, 23 septembrie (echinocțiul de toamnă), la ora 18 „trecute fix”, la Boeme Café. De altfel, poate fi achiziționată deja online, pe edituramirador.ro.

Înainte de lansare, am stat puțin de vorbă, încercând să aflăm mai multe despre dedesubturile acestui roman, fără să împușcăm, desigur, poantele, firul narativ și toate elementele stilistice care fac această carte atât de captivantă:

– Avem de-a face cu o poveste reală, ori doar bazată pe fapte reale, cu înflorituri de dragul beletristicii?

– O poveste care se bazează pe o întâmplare reală. Realitatea este că la terminarea liceului, înainte să fiu luat la armată, ne-am hotărât noi, doi prieteni, să fugim din țară prin Constanța. Desigur, prelucrarea acestei întâmplări este literatură. Sau, cel puțin, asta vrea să fie. Cititorul va hotârî, fiecare pentru el, dacă sunt înflorituri de dragul beletristicii, eu nu am avut această intenție.

– De ce vorbește autorul la persoana a doua? Cine e, de fapt, personajul principal?

– E o găselniță prin care am încercat să indic că povestitorul este aceeași persoană cu unul dintre personaje, poate chiar personajul principal și totuși este altcineva, pentru că există o diferență de vârstă de aproape treizeci de ani dintre cei doi. Tânărul am fost eu, dar acum, povestind, sunt altcineva. Pe de altă parte, am încercat astfel să ilustrez și dedublarea inevitabilă a celui care scrie, povestește despre sine însuși. Pentru mine, cel de acum, tânărul care am fost atunci este o altă persoană. Pe care îl știu foarte bine, îmi amintesc de el, dar nu perfect și nu fără rest.

– Cartea vă ilustrează ca pe un visător, fără planuri concrete, mai degrabă un participant, cu rol secundar în acțiune, unul care lasă totul în voia sorții, căutând doar „armonia cu lumea”. Așa ați fost în tinerețe sau doar în prezența lui Johnny?

– Dacă asta ți-a rămas după ce ai citit cartea, înseamnă că așa este. Ai sesizat ceva, chiar dacă eu nu am intenționat să evidențiez asta. Dar, da, am fost un nehotărât, sunt de multe ori și în multe și acum, unul care amână lucrurile, având nevoie de cineva care nu gândește foarte mult, ci acționează ca să se pună în mișcare. Și acel cineva, în această poveste, este, cum foarte bine ai sesizat, Johnny.

– Johnny (zis și Nelu), Gipsy (zis și Nicu), Ágnes, Bebe și Mia… în cazul în care nu sunt personaje inventate, știu de apariția acestei cărți? Ați păstrat legătura cu ei?

– Nu, nu sunt personaje inventate, eventual „prelucrate”. Fiecare dintre ei a existat, cei mai mulți trăiesc și acum. Johnny, de exemplu, a ajuns în sfârșit, după câțiva ani, fugind de unul singur la sârbi, în Florida mult visată. A revenit imediat după decembrie ’89 pentru o vizită în România și primul lucru a fost să ne vedem. Nicu trăiește și acum la Arad, nu ne-am văzut de mult, dar am rămas amici. Cu fetele e un pic mai complicat, nu mai știu nimic despre bucureștence, nu le-am urmărit povestea după cele două-trei zile cât am fost împreună. Dar nu le-am spus că am scris o carte despre cum a fost atunci. Cred că urmează…

– Fără să cadă în capcana descrierilor lungi și plictisitoare, este un roman extrem de filmic, generează automat o imagine clară a personajelor, a locațiilor și a situațiilor. Ar putea fi adaptat lejer pe marele ecran. Personal, îmi venea să asociez atmosfera poveștii cu filmele „Fear and Loathing in Las Vegas” – fără să fie, nici pe departe, o poveste despre droguri și jurnalism, sau „Licorice Pizza” – chiar dacă e complet altceva decât un love story cu teenageri. Dacă ar fi să fie, care regizor credeți că ar fi ideal să adapteze „Run, omule, run!”?

– Ne cunoaștem, ne știm că le avem cu filmele. Da, mi-a trecut prin minte că dacă un regizor ar fi interesat, ar putea ieși un scenariu bun pentru un film mai puțin obișnuit pe la noi. Un fel de road-movie plasat în Epoca de Aur ceaușistă în care protagoniștii se mișcă și acționează de parcă ar fi deja în America. M-ai luat prin surprindere cu regizorul, dar cred că cinematografia românească la ora actuală este foarte performantă și apreciată, sunt cel puțin patru-cinci regizori cu care, ca să spun așa, m-aș mulțumi. Fără să mai vorbim de arădeanca noastră care tocmai a fost premiată la Veneția.

– La Cristina Groșan vă referiți și filmul ei ceho-ungaro-italiano-slovac „Ordinary Failures”. Deși acesta e o coproducție și limba vorbită în film e cehă, am observat că există un trend din în ce mai răspândit în filmele europene, în special în Europa de Est, exemple fiind „RMN”-ul lui Mungiu sau „Hasadék” al lui Balázs Krasznahorkai, adică filme bilingve sau multilingve. Începând cu titlul, „Run, omule, run!” se încadrează oarecum în acest tipar, cu o excepție notabilă: dvs. nu ați mai tradus cuvintele din maghiară (mai sunt și cuvinte în engleză, dar acelea n-ar fi o problemă pentru nimeni). De ce?

– Nimic forțat aici sau cel puțin sper să nu pară ceva gratuit, am încercat și prin asta să redau atmosfera în care se întâmpla povestea. Era perioada în care engleza în școli a schimbat rusa, toată lumea tânără vorbea englezește, folosea expresii auzite în filme, iar Johnny chiar se pregătea pentru Florida. Așa și cu maghiara, chiar dacă ea apare mai rar, respectiv într-o explicație pretențioasă a personajului principal privind unicitatea limbii maghiare. Și în care el traduce cuvintele. Până la urmă e vorba de încercarea de a păstra și conserva firescul. Desigur, un firesc care decurge din legile de bază ale scriiturii literare.

– Vă gândiți să publicați cartea tradusă și în maghiară sau în engleză?

– Eu nu mă gândesc să traduc cartea din românește. Ea s-a întâmplat în românește, de aceea am scris-o în această limbă. Nemaivorbind că traducerea înseamnă o altă abordare, autorul nu are perspectiva necesară. Cu alte cuvinte, nu am nimic împotrivă să se traducă în orice limbă. Doamne dă să ne aflăm deja acolo! Dar, nu prea cred. Literatura mai nou are un impact mult limitat față de acum câteva decenii.

– Are în jur de 140 de pagini. Cât timp v-a luat să scrieți cartea?

– Nu scrisul a fost problema, ci timpul până când m-am tot gândit să o public. De scris, am scris-o acum zece ani, iar de atunci mă tot gândesc ce să fac cu textul. Până la urmă, probabil împins din spate, așa cum ai sesizat cu autorul la tinerețe, m-am hotărât. Textul cred că a fost scris în câteva zile, cel mult câteva săptămâni.

– Cum se împacă partea scriitoricească și cea jurnalistică în viața dumneavoastră?

– Simplu: nu toți jurnaliștii sunt scriitori, chiar dacă mulți scriitori fac și jurnalism. Eu deocamdată rămân la jurnalism. E un pic mai lejer, iar satisfacția este imediată. Chiar dacă, de cele mai multe ori, negativă.

– Referitor la data și ora lansării cărții… ora exactă „trecute fix” e o referință la un capitol din carte, mai exact la polițistul Nea Gigi, care a ținut să sublinieze ora „prin gestul văzut la vreo scenetă de satiră și umor de la tv”, dar de ce ați ales tocmai echinocțiul de toamnă?

– Nu este o referință directă la Nea Gigi. Este ceva mult mai practic. Eram hotărât de la început, cartea venind de la tiparniță în miezul verii, să fac lansarea în a doua jumătate a lui septembrie, după terminarea sezonului de vacanțe. Nu de alta, dar atunci nimeni, nici măcar ăia mai puțini care consumă literatură, nu te bagă în seamă. Și așa, uitându-mă la o dată convenabilă, mi-am zis: de ce să nu fie de echinocțiu, atunci când ziua este egală cu noaptea? De parcă imposibilul ar putea exista. Măcar pentru o zi…