Jonathan Glazer m-a cucerit definitiv cu „Under the skin” (2014), un sci-fi mistic-mirific revoltător de subapreciat (Tomatometer-ul e 84%, în timp ce scorul de audiență doar 55%), în prima recenzie afișată pe Rotten Tomatoes fiind criticat faptul că putea fi un film feminist, dar spre marea dezamăgire a opinentei, nu e. Într-un fel (ironic), e de înțeles. Nu de parcă mișcarea feministă a dispărut de atunci, dar în urmă cu un deceniu, marile problemele ale omenirii s-au cam rezumat la atât, plus tema încălzirii globale. Diversele probleme sociale și geopolitice se oglindesc, adeseori, și în filmele de Oscar, respectiv în recenziile criticilor și, reflectându-ne puțin asupra momentului istoric alarmant de periculos în care ne aflăm în prezent, cu posibilitatea iminentă a unui nou Război Mondial, parcă ne e dor de acele vremuri mult mai senine.

Nici în 2014 nu era pace totală în lume, ce-i drept, fix atunci a început să ia amploare și criza politică în Ucraina, cu anexarea Crimeii de către Rusia, iar Ceasul Apocalipsei (Doomsday Clock) a scăzut la 5 minute înainte de „miezul nopții”. Acea perspectivă însă pălește în fața situației actuale: suntem la „90 de secunde înainte de Apocalipsă”, din 2023 încoace.

Desigur, acest indicator al crizelor socio-politice este un avertisment pentru omenire din partea oamenilor de știință cu privire exclusivă asupra probabilității unui război nuclear, Ceasul Apocalipsei fiind setat pentru prima oară în anul 1947, la doi ani după Proiectul Manhattan (vezi filmul „Oppenheimer”) și după finalul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Ce a fost înainte?

Tocmai Apocalipsa.

Noul film al lui Jonathan Glazer, „The Zone of Interest”, aruncă o privire cu ochii închiși la acea perioadă cumplită, focusând pe „zona zero” a uneia dintre cele mai mari atrocități săvârșite în istoria omenirii: lagărul de concentrare Auschwitz II-Birkenau.

Dar acesta nu e un film de război sau un film istoric. Este mai degrabă o scârbă profundă manifestată artistic față de natura umană și un memento – mai necesar acum ca niciodată – pentru pericolele sinistre la care putem ajunge prin ignoranță, prin negaționism, miserupism față de suferințele altora, prin egoism izvorât din răutatea omenească ereditară: să moară capra vecinului, sau chiar vecinii, toți, grămadă… noi să fim sănătoși!

Dacă sună cunoscut, este pentru că trăim exact astfel de vremuri idioate, în care rasismul, ura și extremismul au atins o amploare nemaiîntâlnită demult (în Europa, cel puțin), trăim vremuri în care părerologii și mândrii folositori ai libertății cuvântului de pe Facebook sunt din ce în ce mai vocali, auzim voci frustrate care înjură refugiații ucraineni și îi trimit înapoi în țara lor lovită de doi ani de zile de bombe, trăim vremuri în care riscăm, din nou, să uităm ce înseamnă umanitatea.

Apocalipsă pentru unii, Raiul pe pământ pentru alții

Personajul principal în „The Zone of Interest” este ofițerul SS Rudolf Höss (interpretat de Christian Friedel), cazat într-o casă idilică chiar lângă lagărul de concentrare. Pentru familia lui, Auschwitz este „La Dolce Vita” întruchipată. Copiii se bălăcesc în piscina din curte sau fac plajă la malul râului din apropiere, iar nevasta (jucată de Sandra Hüller – vedeta europeană a anului, nominalizată pentru prima dată la Oscar, pentru rolul principal din „Anatomy of a Fall”), alintată „Mutzi” sau „Regina din Auschwitz” de către soț, este complimentată pentru parfumul ei franțuzesc, în timp ce ea visează, înainte de culcare, la Spa în Italia. Ziua, se mândrește soacrei cu florile, cartofii, rozmarinii și sfeclele plantate în grădină. „Acela e zidul lagărului?”, întreabă din pură curiozitate soacra, așa, de dragul conversației. „Da, acela e zidul lagărului”, răspunde „Mutzi” dintr-o suflare, cu o senitătate dezarmantă, continuând numaidecât cu prezentarea minunatei grădini.

Nu e nevoie de imagini grafice ca să știm ce fel de cruzimi inumane se petrec dincolo de acel zid. O dâră groasă de fum „pictată” morbid pe cerul din depărtare ilustrează în tăcere urmele flăcărilor Iadului și, de cele mai multe ori, un fundal sonor în surdină, cu țipete de durere și chin, sau urletele soldaților urmate de împușcături, se amestecă cu ciripitul păsărilor și chițcăielile copiilor care habar n-au ce înseamnă războiul. Băiatul cel mai mic se joacă cu soldăței de jucărie, cel mare numără niște dinți de aur „de colecție”, aduși de dincolo. Ca o exemplificare a stupidității ignoranței, filmul ne mai arată și cum „sensibilul” ofițer Rudolf Höss îl ceartă la telefon pe un subaltern pentru că au rupt cu sălbăticie florile de liliac de pe tufișurile din jurul lagărului.

Indiferența familiei Höss nu este însă absolută. Umanitatea se manifestă și aici, în secret, în persoana fiicei, care, în fiecare noapte, se furișează afară și „plantează” în pământ și în roabe mere pentru prizonierii înfometați și obligați să muncească până la epuizare.

Aceste cadre, filmate ingenios în infraroșu decolorat, sunt cele care dau o gravitate grafică filmului și o alură artistică mai aparte, restul scenelor fiind de inspirație „Greek Wierd Wave” — așa cum a descris și Iulia Notaros aici, în recenzia filmului „Poor Things” —, într-o lentoare bizară care subliniază banalitatea mundană izolată ermetic. Acest stil și deja veritabil fenomen cinematografic este imitat mai nou în aproape toate țările europene, cu mai mult sau mai puțin succes sau (mai ales) farmec și cu din ce în ce mai puțin accent pe absurditatea cronică. În orice caz, stilul a revoluționat cinematografia europeană contemporană în asemenea hal, încât a devenit o rețetă de bază și efectiv sinonim cu ceea ce se presupune a fi automat arthouse (adică film de artă, de regulă film independent).

Zona în care valurile nu se văd

Britanicul Jonathan Glazer nu s-a trezit doar acum să imite, împletit, totuși, cu stilul său propriu, „valul straniu grecesc”. Filmul „The Zone of Interest” (care este abia al patrulea său film de lungmetraj!) este, într-un fel, o aterizare teleghidată în mijlocul acestui val după un surfing iscusit pe valurile thriller-ului absurdo-comic cu „Sexy Beast” (2000) și o scăldare în apele psiho-dramei mistico-fantasy cu „Birth” (2004), după care o scufundare mai adâncă, sufocant de excepțională, în bitumenul SF-ului ușor horroristic, cu „Under the Skin” (2014). A se observa, în paranteză deplină, că de la „Birth” încoace, filmografia lui Glazer se produce, întâmplător sau nu, din zece în zece ani, chiar dacă „The Zone of Interest” a avut o avanpremieră limitată la Cannes și în SUA în 2023, pentru o calificare la Premiile Oscar.

Cât de mult i se potrivește lui Glazer acest stil importat și cât de bine a reușit să-l rafineze în cadrul unui scenariu construit în jurul unui mesaj social puternic… e puțin cu schepsis și cu un palid semn al întrebării, însă.

Este cât se poate de clar că Jonathan Glazer nu a intrat literalmente deloc în horrorul Holocaustului din simplul motiv că zona de interes a filmului se rezumă la imediata proximitate, în zona indiferenței și a ignoranței, într-o „bulă” artificială și ipocrită. Este un mesaj direct celor care au impresia că dacă își vâră capul foarte adânc în nisip, urâțenia și odiozitatea lumii dispare.

Dar această distanțare, această rigiditate ostentativă are și efectele ei secundare.

Poate dacă nu am fi trăit în vremurile de cumpănă care ne încearcă acum, „The Zone of Interest” ar fi rămas un film de artă obscur, adresat unui public cinefil limitat la număr (nu și la nivelul educației și al culturii generale!), iar Glazer ar mai fi trebuit să aștepte după o nominalizare la Oscar încă zece ani.

Nominalizarea la „Cel mai bun film” de acum este surprinzătoare, dar binevenită, doar că nu pare a fi mai mult decât un heads up din partea Academiei Americane de Film pentru cariera regizorului și pentru actualitatea mesajului artistic. Ar fi o reală surpriză, totuși, dacă ar lua premiul cel mare, în detrimentul filmului cu acțiunea plasată aproximativ în aceeași perioadă istorică, dar cu atenția spre strădaniile SUA de a opri războiul, „Oppenheimer”. În schimb, va câștiga, cel mai probabil, la „film internațional” și, în mod deosebit, la „sunet”, categoric pe merit mai ales aici, deoarece duetul Tarn Willers și Johnnie Burn (cel din urmă fiind responsabil de sunet și la „Under the Skin”) reușind să ofere filmului elementul înfiorător necesar și subtilitatea aspră esențială.

Toate acestea sunt însă ascunse în background, respectiv dincolo de zid. Știm că e acolo, știm că e oribil, auzim dacă chiar suntem atenți, dar… precum personajele principale, parcă nu simțim nimic. Suntem feriți din oficiu, nu ne zgribulește defel, povestea de groază din fundal nu ne (mai) provoacă vomă, nici măcar atunci când, în punctul-cheie al filmului, ofițerul Höss are un moment de revelație și „vede” un viitor muzeu turistic în locul lagărelor de concentrare.

Exact! Despre asta e vorba, asta e problema! – pare să urle regizorul, lovind disperat zidul de sticlă impenetrabil, care-i reduce strigătele bizare la o bolboroseală ininteligibilă.

În încercarea de a pune punctul pe i într-un mod diferit față de multe alte filme (mult mai violente) despre ororile și tragedia Holocaustului, regizorul ne-a astupat însă, și el, la rândul lui, urechile. Nu e ușor să schimbi mentalitatea lumii, e drept. Este aproape imposibil, de fapt, chiar și prin intermediul unui mijloc de comunicare atât de facil cum este filmul. Dar în lipsa transferului în afara zonei de interes, în afara zonei de confort, oricum, ignoranții, negaționiștii și rasiștii nu vor sesiza la final altceva decât – cu plictiseală maximă – transferul lui Rudolf Höss de la un punct strategic d.p.d.v. militar la altul.

Asta e problema cu transferurile și, în special, cu valurile. Nu poți produce un val adevărat și semnificativ, când călărești un val deja suprauzitat, banalizat prin l’art pour l’art.

Nota autorului:

Explicația notelor:

Zero stele – Execrabil. Epifania prostiei
1 stea – Prost
2 stele – Slab
3 stele – MEH… treacă-meargă
4 stele – Destul de bun
5 stele – Bun
6 stele – Foarte bun
7 stele – Capodoperă

Mai multe recenzii de film, în rubrica „Oscar Special”

Citește și: Antisemitismul – și cum fiecare poate lupta puțin împotriva lui