An de an, îmi petrec o parte din toamnă-iarnă studiind oferta cinematografelor locale, să văd când va fi distribuit filmul care a câștigat Palme d’Or. Faptul că zic cinematografe la plural dezvăluie deja detaliul că nu fac asta la Arad, urbe care nu s-a dovedit în stare să susțină nici măcar două multiplexuri, darămite o rețea de cinematografe independente. De oricâte ori trec pe lângă fantoma defunctului cinematograf Dacia îmi aduc aminte cum chiuleam de la orele de catehizare să văd filme – bunica, sursa proiectului catehizării, nu era la curent, dar bunicul știa (aveam nevoie de un sponsor pentru prețul biletului), și era încântat de rezumatele filmelor cu Chuck Norris, pe care le prindea doar mult mai târziu, când ajungeau în programul vreunei televiziuni. Mai mergeam și în alte zile, uneori nimeream ora la care venea și tot lotul UTA-ei, dacă juca acasă, de la unul dintre ei am aflat că Pulp Fiction e un „puzzle narativ”, citise în ceva revistă. Pentru-că aveam și reviste de cinema pe vremurile acelea, nu demult am văzut un site de colecționari unde câte un număr vechi din ProCinema se vinde la 30 de euro, dacă scot de la naftalină toată colecția, fac o mică avere.

Din revistele de cinema mi se trage obsesia asta de a vedea „palmdorizatul”, ei aveau mereu câte un ales al sorții care era trimis pe Croazetă și ani buni tot ce știam eu despre câștigătorul festivalului de la Cannes erau aceste recenzii. Văzând deci, toamna trecută, că laureatul din 2023, „Anatomia unei căderi”, va fi lansat în avanpremieră, am găsit repede un mușteriu pentru proiect și m-am dus să mă edific. Dată fiind această vizionare timpurie, multă lume m-a întrebat cum e filmul, cu obișnuita remarcă de: „fără spoilere, te rog”.

Situația interesantă care mi s-a revelat astfel este că „Anatomia unei căderi” nu are, în mod real, spoilere. Întâmplarea principală este prezentă în orice scurtă descriere a filmului: un bărbat cade de la etajul unei case din Alpi. Soția lui este singurul adult prezent în momentul accidentului, dacă este accident. Fiul lor, nevăzător, ieșise la plimbare cu câinele. Categoria oficială a filmului este „dramă legală / thriller”, ceea ce poate induce în eroare spectatorul, care se așteaptă la o rezolvare a cazului, la finalul filmului. Intenția regizoarei Justine Triet, care, alături de partenerul său, Arthur Harari, este și autoarea scenariului este însă cu totul alta. Cei doi țes o poveste care, la fiecare pas, îți dă indicii contradictorii: într-un moment simți cu certitudine că Sandra, soția, este vinovată, ca mai apoi să fii la fel de convins că este inocentă. Un element cheie care face posibilă această incertitudine constantă și tensionată este jocul fenomenal al Sandrei Hüller, care, într-o lume unde adevărul e alb și negru, ar câștiga detașat Oscarul pentru interpretare feminină, în pofida faptului că are concurente care ar câștiga și ele, lejer, în ani mai slabi.

Foto: Neon / Everett Collection

Premisa filmului rămâne tocmai faptul că nimic nu e alb-negru. Fața Sandrei Hüller se schimbă elastic, aproape neobservat, dar totuși fundamental, de la scenă la scenă. E ca un pasaj al anotimpurilor prin natură, de la adâncul rece al iernii și vinovăției la exuberanța inocentă a verii. Odată ajunsă Sandra la tribunal, filmul intră și într-un alt strat de interpretare: procesul îi este imputat nu numai ei, ca individ, ci și a unei întregi categorii sociale: femeile de succes, îndeosebi în domenii creative. Nimic din ceea ce o face pe Sandra o scriitoare de succes nu i-ar fi reproșat, în mod deosebit, unui bărbat: egocentrism, obsesia scriituri și neglijarea vieții domestice, nerușinarea de a vampiriza idei pe care apoi le integrează propriei creații. Ceea ce, în variantă masculină, ar fi un geniu, poate puțin contradictoriu, dar adulat, în variantă feminină devine un monstru, vinovată, chiar dacă indirect, de deriva emoțională și profesională a soțului și implicit de accidentul fiului lor. Samuel, soțul, pe care îl cunoaștem mai ales din rememorările necesitate de proces, apare aproape ca o variantă hexagonală, deci ceva mai sofisticată, a lui Ken: un bărbat măcinat de fragilități pe care nu poate să le abordeze deschis, o teamă că acțiunile sale, de exemplu faptul că este mai implicat în creșterea fiului decât mama acestuia, dar și scriitura lui, cu care este blocat, vor rămâne mereu inferioare Sandrei. Ce este Ken fără Barbie, ce este Samuel fără Sandra?

Cu înaintarea procesului Sandrei atingem un alt subiect din matrioșka de idei, în cel mai bun sens, care este „Anatomia unei căderi”: în ce măsură opera unui artist este o reflectare a vieții sale reale, a ideilor și faptelor sale. Poate fi folosit un personaj dintr-un roman, mai ales dacă acesta este autoficțiune, ca dovadă că și autorul cărții ar avea aceleași convingeri, și ar acționa la fel în viața reală? Ceea ce implică și ideea inversă, frecvent discutată în Franța, îndeosebi în cazul lui Louis-Ferdinand Céline, un scriitor de geniu cu convingeri monstruoase: putem judeca vreodată doar opera în sine, făcând abstracție de autorii ei. În mod intrigant, personajul din film, care este judecat pe baza unor detalii pe care le-ar fi inclus într-un roman, se numește Sandra, și este jucat de o actriță pe care o cheamă tot Sandra. Nemaivorbind de faptul că situația soților din film este asemănătoare, cel puțin la prima vedere, cu cea a cuplului Triet-Harari: doi artiști care lucrează, în linii mari, în același domeniu, și unde, pe termen lung, femeia este cea care reușește să se afirme mai bine.

Foto: Neon / TV Mania

În ceea ce mă privește, singurul dubiu pe care l-am avut în privința scenariului este personajul fiului, pe care l-am simțit prea matur în reacții și abordări pentru vârsta lui, chiar luând în considerare că accidentul care a rezultat în pierderea vederii ar fi putut duce la o înțelepciune precoce. Acest fir al poveștii a inclus însă o performanță memorabilă din partea lui Messi. Nu e ceea ce credeți – Messi este cățelul border collie care îl interpretează pe Snoop, câinele familiei, rol pentru care a fost recompensat cu prestigiosul premiu Palm Dog (din păcate, nu se folosește ortografia mai amuzantă de Palm d’Og), adjudecat în fiecare an câinelui cu cea mai convingătoare performanță din filmele participante la festivalul de la Cannes. Competiția de anul acesta a fost deosebit de intensă, pe locul doi, cu o mențiune specială, a terminat Alma, cățelușa din „Fallen Leaves”.

Trecând peste acest intermezzo de coloratură, vorbind despre film am descoperit, ușor surprinsă, că multora li s-a părut că povestea fiului este cea mai convingătoare și emoționantă din film. Ceea ce este, până la urmă explicabil: „Anatomia unei căderi” este ca un foc de artificii care aruncă în aer nenumărate idei, mai degrabă întrebări decât răspunsuri. Căutarea răspunsurilor o vom face fiecare dintre noi, într-o călătorie internă, personală. E genul de film pentru care chiuleam de la catehizare. Pentru cei nefamiliarizați cu conceptul, catehizarea e un ritual protestant: memorând răspunsuri prefabricate, așa cum apar ele în Catehismul de la Heidelberg și redându-le papagalicește în fața congregației, la 14 ani, devii un membru adult al comunității. Mie nu-mi plăceau răspunsurile astea, pentru-că nu credeam în ele. Preferam să mă duc la cinema, unde venea câte un film, cum e și  „Anatomia unei căderi”, care mă învăța cum să formulez răspunsuri în care cred.

Nota autorului:

Explicația notelor:

Zero stele – Execrabil. Epifania prostiei
1 stea – Prost
2 stele – Slab
3 stele – MEH… treacă-meargă
4 stele – Destul de bun
5 stele – Bun
6 stele – Foarte bun
7 stele – Capodoperă

Mai multe recenzii de film, în rubrica „Oscar Special”