Se părea că filmul lui Christopher Nolan despre „tatăl bombei atomice” s-a lansat într-un moment neprielnic, din moment ce premiera din iulie coincidea cu cea a lui „Barbie”, filmul finanțat de Mattel, producătoarea vestitelor păpuși, și de la care se aștepta spargerea caselor de bilete de la cinematografele americane. Surpriza cea mare a fost că „Oppenheimer” a rezistat cu brio la „Barbie”, reușind o lovitură de audiență care se apropie deja de un milliard de dolari încasați.

Desigur, „Barbie” a devenit „barbilliardă”, cu un miliard jumătate până acum, dar surpriza de la case îi stă mult mai bine lui „Oppenheimer”, cel care, nu-i așa, concurează în altă categorie. Sau, cel puțin, se face…

Și cu asta am și identificat „punctul moale” al filmului, o pendulare oarecum previzibilă din partea lui Nolan între arta cinematografică și producția oarecum populistă care garantează succesul la public.

Ca și la „Barbie”, strict tehnic, nu ai ce să-i reproșezi filmului lui Nolan. Imaginile sunt fără greșeală, spectaculoase și semnificative în același timp, muzica insinuantă, chiar dacă de multe ori prea evidentă, actorii, în unele cazuri, copleșitori, dar chiar și cei cu câteva momente pe ecran sunt la locul lor, povestea este antrenantă, chiar de interes, în fond avem de a face cu un fel de biografie a lui Julius Robert Oppenheimer în efortul său de a realiza bomba nucleară înaintea nemților.

Mai nou sunt la modă filmele lungi. Dacă cel al lui Scorsese, prezentat nu de mult, avea trei ore și jumătate aproape, al lui Nolan trece cu câteva minute peste trei ore. Am putea intra într-o analiză a situației, Scorsese a și zis ceva despre filmul vizionat acasă în reprize – în fond, mai nou nu e mare lucru să îți iei un televizor cât un ecran clasic –, cert este că până și „Barbie” se apropie de două ore, asta în timp ce filmele clasice treceau rareori de o oră și jumătate. Se avea în vedere și jurnalul de dinainte și nevoile firești ale omului, fără să mai vorbim de creșterea – în absența mediei digitale de acum – astfel a numărului de reprezentații, sursa sigură pe atunci a încasării a cât mai mulți bani. Nimic deosebit așadar în cele trei ore ale lui „Oppenheimer”, numai că în acest caz este aproape evident că în loc de unul avem două filme.

Primul este viața oarecum cizelată a lui Oppenheimer , iar al doilea povestea vestitului Program Manhattan, construirea primei bombe nucleare la Los Alamos, adică.

Foto: Universal Pictures

Problema lui Nolan este că la el mijloacele definesc scopul. El pornește nu de la ce vrea, ci de la cum îl va obține. Nu de la unde vrea să ajungă, ci la ce va face el pe drum. Cum va ilustra ceva ce nu poate fi ilustrat, eventual doar insinuat. Ce imagini va crea și cum, nu ce imagini vor apărea în fantezia spectatorului urmărind filmul. Într-un cuvânt, artificiul și nu revelația. Și pentru că este adeptul subiectelor nonliniare, în loc de suspans și mister, primim spectacol și reprezentație. Povestea din film este un dans între trei momente din viața lui Oppenheimer, tinerețea în care, dat naibii și ambițios nevoie mare, intră în lumea savanților de elită a lumii, încercând chiar să otrăvească unul dintre ei mai puțin simpatic, perioada de glorie în care conduce Proiectul Manhattan și audierile de după război care, pe rând, îl scot și îl reașază oarecum tardiv în lumea de elită de care vorbeam și la care ținea enorm.

Știm de altundeva, mai precis din biografia neromanțată a savantului, că Julius Robert Oppenheimer era un tip nu neapărat simpatic, chiar agresiv, dar care se impunea în primele minute prin spectacolul inteligenței sale spontane, un fumător non-stop – a murit relativ tânăr de cancer la gât – având relații mai puțin obișnuite cu partea feminină a lumii. De altfel, aici se întâlnește Nolan cu eroul său, fiind de pe acum de notorietate că personajele feminine ale regizorului britanic, un „indie” în sistemul studiourilor, așa cum se autodefinește, sunt cam schematice și oarecum preconcepute. Este cazul și aici, atât soția cât și celebra iubită a lui Oppenheimer fiind prezentate oarecum auxiliar și ilustrativ, noroc cu cele două actrițe – Emily Blunt și Florence Pugh – care cu toate astea reușesc să compenseze minimalismul schematic al concepției regizorale.

Foto: Universal Pictures

Și cum spuneam, jocul actoricesc – în fond, pe lângă poveste, este instrumentul principal al unui film –, este fără reproș chiar și în aceste condiții austere. Cillian Murphy în rolul titular îți va bântui și orele după ce ai vizionat filmul, dar cel care te copleșește este Robert Downey jr., reîntors din lumea supereroilor cu o prestație de Oscar pentru rol secundar. Rolul eroului negativ îi vine ca o mănușă, nu ai ce să comentezi, doar să cântărești diferența dintre cele două prestații actoricești de prim plan. Și atunci încă nu am vorbit despre Matt Damon în rolul generalului care supervizează planul de construire a bombei atomice.

În final, doar o observație: sunt convins că fac parte din minoritatea care nu este copleșită de spectacolul de artificii – inclusiv la propriu – din filmul lui Nolan. Majoritatea spectatorilor și a criticilor fiind entuziasmați de-a dreptul, în fond, nu e puțin lucru ca gândurile și sentimentele personajelor să fie ilustrate cu imagini atomice colorate și focuri mistuitoare. Mai ales acum când arta spectacolului, infestat de gustul care se manifestă pe site-urile de socializare, înseamnă mai mult imagine care vrea să spună totul sau care se crede atotputernică.

Foto: Universal Pictures

Numai că eu am crescut cu filmele care tindeau spre artă, nu spre postări pe FB. Așa că pe mine mă deranjează spectacolul de lumini din capul eroului, rămân la ideea că un film de valoare spune în continuare lucrurile fără emfază și artificii, oarecum mură-n gură, ci bazându-se pe asociațiile pe care le creează în mintea și în fantezia spectatorului cu pretenții.

Și mai am o problemă. Artificiile lui Nolan sunt inteligibile doar pentru cei care știu povestea. Cei care se informează doar de pe FB sau alte site-uri, habar n-au de Oppenheimer și de povestea încurcată a Proiectului Manhattan.

Și nici nu cred că, după ce vizionează filmul, se vor duce măcar pe Wikipedia…

Nota autorului:

Explicația notelor:

Zero stele – Execrabil. Epifania prostiei
1 stea – Prost
2 stele – Slab
3 stele – MEH… treacă-meargă
4 stele – Destul de bun
5 stele – Bun
6 stele – Foarte bun
7 stele – Capodoperă