Înlocuirea vechiului pavaj de pe Bulevardul Revoluției cu plăci de granit a dus la un soi de epifanie în mintea mea, una însă extrem de dureroasă. Și nu sunt singura care a avut această trezire la realitate. Dacă până acum, pavajul de culoare nisipoasă, chiar așa cârn și ciobit, era un camuflaj pentru felul în care arată, cu adevărat, orașul, acum parcă s-au dat jos toate „filtrele” care ne încețoșau privirea și putem să vedem clar adevărul gol goluț: suntem mizeri!

Dacă pe vechiul pavaj de culoare prăfuită nu sărea în ochi halul de mizerie în care a ajuns Aradul, ei, iată, pe textura granitului vedem tot: urme de scuipat, toate mucurile de țigări strivite cu papucul, sau chiar rămase intacte, să se stingă din inerție, pahare de plastic, șervețele cu care ne-am șters la nas și ne-a fost prea lene să le aruncăm la gunoi, urme de vomă, rahat de păsări (fie ele porumbei ori ciori – Doamne iartă-ne!). O pastă scârboasă de jeg se prelinge peste noul granit, care deja arată – înainte de a fi inaugurat – ca o epavă.

Da, o epavă – un cuvânt care oglindește perfect și ce a ajuns acest centru cândva maiestos al Aradului.

Unii o să dați ochii peste cap! Oh, încă un articol cu tentă nostalgică pentru timpuri de mult apuse. Dar… se spune că nostalgia se activează atunci când există nemulțumire față de prezent și lipsă de speranță pentru viitor.

Așa că, privind modernul granit jegos de pe bulevard, mintea îmi zboară automat cu tristețe către copilărie, anii ’90, început de 2000, când de fiecare dată când îmi vizitam o parte din neamuri, care locuiau la Craiova (da, acea Craiova care acum e cu târgul în topuri europene), vorbeau mereu cu vecinii despre Arad, ca un exemplu, cu invidie: „Ooo, din vest! Acolo, parcă ești în străinătate”. Ca să nu mai vorbim despre cum se cruceau când veneau ei în vizită și admirau cât de curat este peste tot. Un șervețel n-ai fi găsit pe jos! Spațiile verzi erau îngrijite, trotuarele măturate, iar oamenii încă mai aveau cei 7 ani de acasă.

Acum, la 20 ani de atunci, nu știu cum mai arată Craiova decât din poze, dar centrul pare tare îngrijit. Mai îngrijit decât cel din orașul care stârnea invidie unchiului meu de acolo. Acum, la 20 de ani de atunci, ceea ce știu sigur e că Aradul meu, care era dat atât de des exemplu, e la stadiul de himeră. Așa cum bine observa și o vecină de-a mea, nici măcar trandafirii de pe malul Mureșului nu mai sunt capabili să-i îngrijească! Ei nu mai există.

Tot ce există e multă delăsare, mulțumire cu puțin și ochi închiși, pentru a nu vedea jegul.

•  Citește și: Cât s-a plătit deja și câți bani mai trebuie pentru „pavajul fără de sfârșit” de pe Bulevardul Revoluției · Special Arad