vineri, 26 aprilie, 2024

Special Arad Logo

    Oscar Special: „Nightmare Alley”. Despre fricile lui Guillermo del Toro sau „A Geek is Born”

    de Tomck@t | 18 februarie 2022, 12:14 PM | Film | Oscar Special | Topic special

    2

    (foto: Twitter)

    Dincolo de alura de basm underground cu un „miros vizual” de canalizare, știi că te uiți la un film de Guillermo del Toro după filtrele predominante pe care regizorul le alege cu mare atenție. Sunt patru cromatici distinctive: verde, albastru, roșu și galben-auriu. „The Shape of Water”, de exemplu, a mers mai mult pe verde (culoarea monstrului acvatic) și albastru (culoarea apei, ori culoarea nopții, pe de altă parte, cum e în „Mimic”), în „Hellboy” și „Blade II” a predominat, evident, filtrul roșu (iad / sânge), în timp ce „Pan’s Labyrinth” a fost fleșcăit în mare parte în albastru (și aici, culoarea nopții, a cerului și a visării). „The Devil’s Blackbone” este filmul în care filtrul galben/auriu a ieșit cel mai mult în evidență, dar este de remarcat că toate aceste tonalități sunt alternate în filmele lui Guillermo în funcție de stare, în funcție de momentul poveștii. Galbenul „ilustrează”, în mare parte, lumina – fie că vorbim de lumina soarelui, de lumina focului, de lumina becurilor sau lumina ce radiază dinspre o blondă captivantă care, invariabil, devine un personaj-cheie, mai devreme sau mai târziu. Aceste trucuri tehnice sunt, la bază, tipice filmelor neo-noir sau filmelor care încearcă să imite același vibe (vezi „Joker”), însă din punct de vedere stilistic, dintre toate filmele lui Guillermo del Toro, cel din urmă, „Nightmare Alley” se înscrie cel mai bine în ceea ce ar fi un thriller neo-noir.

    xFyL4UMAeumaM4nYHxmpJU CinemaBlend
    Foto: CinemaBlend

    Guillermo del Toro e un copil mare. Îi plac poveștile de adormit copiii, dar dintr-o plăcere sadică de băiat rău, cel mai mult îi plac poveștile care înspăimântă și frământă temeinic mintea pruncilor terifiați de baubau. Filmele sale, de aceea, au întotdeauna o mică și aproximativ acceptabilă doză de horror, iar aceste „amenințări în surdină” se reflectă inclusiv în starea psihică a personajelor. „Nightmare Alley” începe cu evidente „daddy issues” și o crimă, după care – devine clar din start – va urma pedeapsa, ca la Dostoievski. Destul de rapid, personajul principal, Stanton Carlisle (Bradley Cooper) se trezește în mijlocul unui circ macabru, un veritabil „geek show”, în care se va petrece prima jumătate a filmului. Un adult în lumea distracțiilor juvenile, dar care sunt decadente și putrezite și ziua, și noaptea. Personajul principal găsește o oarecare alinare sufletească temporară în această lume mutant-murdară, drept pentru care aproape că toate neregulile din culisele afacerii controlate de șeful interpretat de Willem Dafoe capătă, la un moment dat, o ștampilă a normalității.

    f608x342 20872 50595 0 QueVer
    Foto: QueVer

    Însă, în a doua jumătate a filmului se schimbă placa și, implicit, tonalitatea cromatică a filmului. Din verdele căcăcios al circului pășim într-o lume mai fancy, mai aurie. E o mare schimbare în viața lui Stanton Carlisle și a consoartei pe care a momit-o pe drumul lui, Molly (Rooney Mara). Ea e o pată roșie în viața lui, dar intervine în scurt timp și „pata / fata galbenă”: mai întâi blonda Zeena (Toni Collette) – o „alarmă falsă”, de fapt, care va deveni destul de rapid neglijabilă, după care Dr. Lilith Ritter (blonda Cate Blanchett), cea care va schimba cu adevărat regulile jocului.

    FfzWo4oRMjeJxhWdTpWerc WhatToWatch
    Foto: WhatToWatch

    Recunosc că nu sunt un mare fan al lui Guillermo del Toro, dar nu pot să nu admit că are câțiva ași în mânecă. Recunosc, de asemenea, că nu sunt un fan nici al lui Bradley Cooper, vedeta din „A Star is Born”. În filmul „Nightmare Alley”, de exemplu, dintr-un motiv la care nu m-am gândit prea mult, l-am înlocuit în mintea mea permanent cu Clive Owen. Totuși, finalul (cel mai important moment din poveste… chiar dacă e destul de previzibil), mi-a eradicat complet acest impuls incontrolabil. În sfârșit, pentru câteva secunde, mi-a plăcut de Cooper!

    Nu pot trece, în schimb, atât de ușor peste potențialul irosit al filmului, respectiv neputința lui del Toro de a depăși faza sa de copil. În primul rând, chiar dacă filmul este o adaptare după romanul cu același titlu (scris de William Lindsay Gresham în 1946), „Nightmare Alley” nu prea trezește sentimentul unui coșmar, nu de la o anumită vârstă, cel puțin. Poate greșesc, dar aș fi plusat, în locul lui del Toro, pe grotescul flamboiant mai degrabă în stilul lui Terry Gilliam („Brazil”, „Twelve Monkeys”, „Fear and Loathing in Las Vegas”) și pe stinghereala tăietoare de vene înghețate a lui Charlie Kaufman („I’m Thinking of Ending Things”, „Synecdoche, New York”)… deși, pe de altă parte, poate că astfel s-ar fi pierdut, cu tot cu luminile specifice, amprenta – respectiv „magia” – lui del Toro.

    Toni Collette Nightmare Alley News.com
    Foto: News.com.au

    Un talent cu adevărat irosit în acest film este Toni Collette, o actriță fenomenal de expresivă și perfectă în momentele de groază maximă – vezi „Hereditary” și „I’m Thinking of Ending Things”. E un mare păcat că Academia Americană de Film nu a „descoperit-o” încă (a fost nominalizată, fără câștig, doar în anul 2000, cu „Al Șaselea Simț”) și e un mare păcat că „Nightmare Alley” nici nu-i dă șansa să fie mai ieșită din comun, să strălucească în stilul ei răscolitor. Willem Dafoe, un alt „monstru sacru” perfect în roluri cvasi-diabolice, de boșorog scârbos de dement (vezi „The Lighthouse”), este în aceeași manieră subevaluat și slab dezvoltat ca personaj în „Nightmare Alley”, complet „îngropat” în a doua parte a filmului. M-am bucurat să-l revăd pe Holt McCallany (cunoscut din serialul „Mindhunter”), dar „balonul fericirii” s-a dezumflat din nou, acesta fiind – în ciuda potențialului – doar un alt personaj irosit. Singura actriță care a nimerit tonul, chiar dacă a apărut în total cam două minute în film, a fost Mary Steenburgen, simpatica doamnă cu evidente probleme la mansardă în „Nightmare Alley”.

    Problema în filmul lui Guillermo del Toro este că s-a concentrat aproape exclusiv pe personajul principal interpretat de Bradley Cooper. Toți ceilalți sunt izolați într-o cușcă imaginară, doar pentru a-l păstra pe antieroul nostru în lumina reflectoarelor. Doar că prea puțin „îl simți”, în două ore și jumătate. Pur și simplu, Bradley Cooper nu reușește să fie nici un badass, nici un „suflet chinuit”, nici un tip foarte misterios, oricât ar vrea. Nu ți-e frică de el, când îl vezi. Aproape că nici nu ești curios de el. Și am tinde a crede că de vină este scenariul, respectiv romanul, dar nu bag mâna în foc, chiar dacă n-am citit cartea.

    Când a apărut romanul, mulți l-au considerat prea înfiorător, ofensiv de vulgar. Romanul, de fapt, a mai avut o ecranizare, la doar un an după publicare, în 1947. Acesta a fost cât de cât mai „family friendly”, dar în cele din urmă, studioul 20th Century Fox a fost nevoit să-l retragă din cinematografe, deoarece și acesta a fost considerat de către publicul larg (și chiar de către critici) mult prea brutal… pentru acele vremuri, în orice caz.

    Carlisle sits in a chair as flames surround him The Critics Sanctum
    Foto: The Critics Sanctum

    Guillermo del Toro a declarat că nu a făcut un remake după filmul din 1947, ci o adaptare exclusiv după carte, deși s-a inspirat destul de mult și de acolo. Comparativ, varianta lui Guillermo del Toro ar fi o abordare mai fidelă cărții, cu mici schimbări neesențiale, însă ceea ce regizorul mexican eșuează să sublinieze – chiar dacă n-o ignoră – este povestea de background a personajului principal, regizorul având parcă o teamă inerentă de a se scufunda mai adânc în anumite scene psihologice tulburătoare. Îi este frică, parcă, de propriile daddy issues. Sigur, e o crimă acolo, îngheț și foc, dar eroul nostru pare mai degrabă exact asta (ceea ce n-ar trebui), în acele cadre de flashback: un erou cu sânge rece, rupt parcă dintr-o revistă de benzi desenate noir, un bărbat adevărat și nemilos în întuneric, fără nicio expresie.

    Practic, doar finalul ridică ștacheta în acest film. Finalul, în care personajul principal – și, sper, Guillermo del Toro la fel – își dă seama că viața nu e ca în comic books, nu poate fi privită prin ochii unui copil.

    „Nightmare Alley” are patru nominalizări la Oscar, pentru „Cel mai bun film”, „Production Design”, „Costume” și „Cinematografie”. Poate chiar merită statuetele, însă doar la ultimele trei categorii.

    Nota autorului:

    NOTE OSCAR SPECIAL PATRU STELE

    Explicația notelor:

    Zero stele – Execrabil. Epifania prostiei
    1 stea – Prost
    2 stele – Slab
    3 stele – MEH… treacă-meargă
    4 stele – Destul de bun
    5 stele – Bun
    6 stele – Foarte bun
    7 stele – Capodoperă

    Mai multe recenzii de film, în rubrica „Oscar Special”

    Urmărește Special Arad și pe Google News, Twitter, LinkedIn și Instagram!

    Distribuie articolul

    Comentarii

      • Nici să spui că ești fan Guillermo del Toro nu-ți ridică neapărat nivelul intelectual, să știi. Scuze, dar e vorba de gusturi, iar cine nu înțelege asta și se mai și aruncă în acuzații (dintr-un impuls latent-vehement de apărare a preferințelor sale) nu demonstrează altceva decât propria juvenilitate. Remarca despre Marvel este amuzantă, deoarece Guillermo del Toro chiar a regizat un film Marvel.

        0 voturi
        +1
        -1

    Scrie un comentariu

    2 + 6 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.