Sunt aici mai multe povești.

Prima ar fi a mexicanilor care încearcă de câțiva ani buni să salveze onoarea Hollywoodului.

E vorba înainte de toți de cei trei amici, „Los Tres Amigos”, regizorii Cuarón, Iñárritu și del Toro, cei care prin filmele lor vorbitoare de engleză și nu numai aduc ceva pierdut din cinematografia americană. E vorba de magie, de acel ceva fără de care filmul rămâne peliculă. În ultimii zece-cincișpe ani nu există Oscar fără ei, Cuarón luând până acum patru cu „Gravity” și „Roma”, Iñárritu tot așa pentru „Birdman” și „The Revenant”, iar acum del Toro merge la sigur spre opt cu „Pinocchio” după ce a luat șapte cu „Pan’s Labyrinth” și „The Shape of Water”. Altfel spus, poate nițel cinic, zidul acela dintre Mexic și SUA nu funcționează nici din acest punct de vedere.

A doua poveste se referă la faptul că Pinocchio a lui Carlo Collodi este unul dintre cele mai frecventate texte de cineaștii de animație, dar nu numai, al doilea film de lung-metraj de la Disney, din 1940, declanșând nebunia. Numai anul trecut, ca o întâmplare magică, s-au realizat trei filme plecând de la acest text italian, poate cel mai cunoscut și tradus produs al literaturii italiene moderne. Și poanta este că unul este tot al celor de la Disney, un remake în care desenul animat este amestecat cu realul filmat, live-action după definiție hollywoodiană, și în care Tom Hanks, în rolul lui Gepetto, realizează una dintre cele mai dezastruoase prezențe ale sale într-un film. Și asta în situația în care regizorul este și el un nume aproape clasicizat deja la Hollywood: Robert Zemeckis.

„Pinocchio al lui Guillermo del Toro”, acesta fiind, deloc întâmplător, cum vom vedea, titlul exact al filmului, nominalizat la cel mai bun film de animație, joacă într-o altă ligă decât celelalte două realizate anul trecut, al treilea fiind „Pinocchio. A True Story”, produs de Lionsgate, dar cu oareșce legături rusești.

A treia și ultima poveste pentru azi ne duce direct în miezul concepției lui del Toro, cea care a stat la baza acestui proiect foarte drag mexicanului. A început acum douăzeci de ani, odată cu apariția volumului ilustrat de Gris Grimly ale unei noi ediții în engleză a cărții lui Collodi. Desenele lui Grimsly l-au vrăjit efectiv pe del Toro, nu este așadar de mirare că ilustratorul se află pe genericul foarte lung de final. Foarte lung pentru că este vorba de o animație de păpuși, nu desen animat, realizat prin tehnica stop-motion. Este o tehnică veche, dar deosebit de laborioasă, ajunge doar să vă spun că în capul păpușilor se află un mecanism (creier?) care le coordonează mimica, desigur dirijat de cei care se ocupă de animație. Până și regia este semnată în dublu exemplar, del Toro asociindu-l pe Mark Gustafson („Fantastic Mr. Fox”), un as al animației stop-motion.

Scenariul, respectiv povestea, este, de asemenea, lucrat în duet, vechii colaboratori, Matthew Robbins și Patrick McHalle asistându-l pe del Toro. Cu alte cuvinte, avem de a face, într-adevăr, cu o muncă în echipă, o muncă deosebit de laborioasă și costisitoare, bugetul filmului trecând bine de 30 de milioane. Nu e de mirare că pe generic sunt vreo cinci case de producție, în frunte, desigur, cu Netflix. Și nu degeaba, fiindcă dacă Pinocchio câștigă categoria animație de lungmetraj, va fi o premieră pentru Netflix.

Și o va câștiga fără probleme. Filmul are acel ceva care face arta: magie. Dintre foarte puținele cronici mai puțin laudative, una i-a reproșat că da, este foarte bine făcut, are tot ce îi trebuie, minus farmec. Desigur, farmecul poate fi ceva de dorit și în cazul unui film, nu doar în cazul frumoaselor domnișoare și doamne, însă arta înseamnă înainte de toate magie, acea capacitate a ei de a te absoarbe, a te înghite și a te duce într-o lume unde altfel nu ai cum să ajungi.

Și „Pinocchio al lui Guillermo del Toro” exact asta face. Povestea este schimbată binișor, rămân doar datele esențiale: Gepetto, tâmplarul, își pierde într-un bombardament din primul război mondial fiul și de necaz cioplește un înlocuitor din lemn. Pinocchio, așa cum se va numi el, se umple de viață, iar de aici încep aventurile, fiecare cu bătaie dincolo de real, de concret, așezând povestea în lumea înțelesurilor universale, ale marilor întrebări despre viață și moarte. Și toate astea în Italia lui Mussolini, schimbând perspectiva generală a poveștii originale: nu mai este vorba de a învăța să ascultăm de alții, de părinți, de cei în vârstă, de cei puternici, dimpotrivă: este vorba de libertate și de realizarea binelui prin lupta continuă împotriva răului.

Toate astea întâmplându-se într-un cadru feeric de păpuși vii – era una dintre fixațiile lui del Toro, din moment ce în lumea păpușilor definirea vieții este dincolo de corp, devine strict spirituală – în peisaje animate care par mai reale decât realitatea vie, iar vocile sunt parcă dintr-o altă lume.

Da, în timp ce Tom Hanks o dă în bară în carne și în oase în remake-ul lui Disney, aici actorii vin doar cu vocea și vocile lor sunt mai mult decât perfecte: Ewan McGregor, Gregory Mann, David Bradley, Christoph Waltz, Tilda Swinton, Cate Blanchett, Ron Perlman sau John Turturro au grijă de asta.

Nu voi da punctaj maxim doar pentru că finalul mi s-a părut nedemn de banal în comparație cu tot ce a fost înainte. Având în vedere găselnițele scenariului care veneau mereu cu surpriza, mă așteptam la un final, hai să zic, mai neașteptat, mai surprinzător, mai înălțător. Nu sunt foarte sigur pe judecata mea, poate timpul mă va contrazice, în fond, spre deosebire de filme, viața se termină mereu într-un fel.

Oriunde, oricând și cu oricine.

Nota autorului:

Explicația notelor:

Zero stele – Execrabil. Epifania prostiei
1 stea – Prost
2 stele – Slab
3 stele – MEH… treacă-meargă
4 stele – Destul de bun
5 stele – Bun
6 stele – Foarte bun
7 stele – Capodoperă

Mai multe recenzii de film, în rubrica „Oscar Special”