Nu sunt o feministă. Visez la o lume în care fiecare individ e analizat strict după faptele sale, deciziile proprii, nu după treburi dobândite prin naștere, precum genul, naționalitatea, religia etc. Așa că îmi e greu să privesc din perspectiva feministă, aceea de a fi mândră că m-am născut femeie, să marșez pe minunatul privilegiu de a fi ce sunt… Dar, din păcate, cam la asta se reduce „feminismul” în mediile civilizate. Da, în anno domini 2022, feminismul tinde să devină un moft, un pretext pentru a justifica ifose și toane, însă la rădăcini a fost o mișcare mai mult decât necesară, chiar salvatoare. El rămâne indispensabil în continuare, însă în mediile care au nevoie stringentă de el lipsește cu desăvîrșire: în sărăcie, în zone izolate, în locuri atinse abia tangențial, ori doar la suprafață, de civilizație.

Un astfel de loc e și satul românesc arhaic. Acolo, a fi femeie e un șablon clar, regulile sunt stricte, nenegociabile, scrise de sute de ani și necontestate de nimeni. Viața e aproape neschimbată, femeia e tot la cratiță, chiar dacă în cazurile mai fericite gătește rețetele de pe smartphone, nu de pe foaie.

Acolo, în astfel de medii ermetice, dacă se rătăcește vreo femeie modernă, o să aibă parte de un șoc, fiind nevoie de maximă perseverență să se poată adapta, ba mai mult, impune. Asta a descoperit și Iulia Lung, o femeie pe care o aleg rapid ca „role model” dacă trebuie să ofer un exemplu de feminism „done right”. Iulia este o luptătoare, una feroce, iar decizia pe care a luat-o într-o vară, în urmă cu opt ani, i-a schimbat complet viața. Însă nu doar a ei, ci și a unor persoane dintr-o comunitate închisă dintr-un sat mic din munții județului Arad.

Am cunoscut-o pe Iulia în 2018, accidental, găsind o petiție pe net a cărei inițiatoare era ea, prin care trăgea un semnal de alarmă asupra nenumăratelor probleme cu care se confrunta satul în care a ajuns să locuiască. M-am urcat în mașină, împreună cu colegul meu Mihai, și am pornit la Vidra, unde am găsit un mic Eden și o femeie determinată să mute munții pentru idealurile sale. O femeie care nu era dispusă să dea din umeri și să accepte că viața la țară trebuie să însemne automat resemnarea de a duce un trai de pe o zi pe alta, în condiții din secolul trecut și mereu cu spatele întors din partea autorităților, cele care ar trebui să se preocupe de interesele oamenilor, dar se ocupă doar de ale lor… M-am gândit pe atunci: dacă mai mulți oameni ar avea simțul acesta civic și ambiția ei, ce bine ar fi de țara asta!

Aveam să aflu că de fapt nu era săteancă. A renunțat la o viață obositoare de metropolă și de corporatistă, căci a lucrat ani de zile într-o sumedenie de orașe mari ale Europei, iar stresul a determinat-o să spună „stop!” și să se așeze într-un loc unde liniștea e peste tot, în inima munților. Prima vară mutată acolo i-a părut seducătoare, înconjurată de păduri, de aerul proaspăt, de adierea vântului, de sunetul păsărilor. Și-a făcut micul ei univers, într-o casă cu o vedere peste văi. Însă vara a trecut, a venit toamna, apoi iarna, iar Iulia a realizat că natura, pe cât e de frumoasă, pe atât e de nemiloasă. La fel și oamenii aceia care păreau atât de amabili la început: odată ce bariera noutății a căzut, au prins curaj și și-au dat și ei arama pe față. Sătenii nu înghit „viniturile”, simțind despre cineva că nu e a locului chiar și după 20 de ani, avea să descopere ea, iar activitatea preferată e bârfa, desconsiderarea, critica nemiloasă la cea mai mică abatere de la normele nescrise, dar urmate cu strictețe. Viața dură transformă oamenii, îi asprește. Așa că a căutat soluții, i-a analizat și a învățat. Mai ales cea mai importantă lecție: oricât de mult îți dorești să fii tu însuți, nu poți să trăiești complet singur, așa că trebuie să te adaptezi, să te temperezi, să te cenzurezi pentru a fi acceptată, mai mult, să ajuți și tu ca să fii ajutat, chiar dacă munca e grea. „Nu poți trăi fără comunitate, este o utopie să crezi că te poți izola de lume. Comunitatea, însă, se poate descurca fără tine”, spunea ea.

Astfel, după un timp, și-a făcut câțiva prieteni printre oamenii locului, chiar dacă alții au perceput-o în continuare ca o ciudățenie de neînțeles, mai ales că „se ținea” și nu era dispusă să facă ceea ce multe alte femei ale locului făceau ca un automatism pentru a primi ajutor: să se ofere ca un produs celui care ajută. În astfel de comunități retrase, femeia a rămas așa cum era percepută din vremuri străvechi: un obiect, un „aparat” de făcut copii, de oferit plăceri și de coordonat treburi gospodărești. Fără voință proprie, fără păreri, opinii. O supusă a bărbatului. Nici la colindat nu aveau ce căuta femeile printre bărbați!

„Relația socială bărbați-femei mi-a luat mult timp până am înțeles-o. Femeile nu se amestecau cu bărbații, rar stăteau în grupurile lor, nu plecau singure nicăieri și violența domestică era un fapt de viață (…). Mai era un aspect al vieții femeii de la țară, vechi de când lumea și păstrat intact. Dacă o femeie singură avea nevoie de ajutor în muncă, indiferent dacă putea plăti financiar sau nu, se presupunea că va plăti prin favoruri sexuale. Exprimările erau simple: bărbații cereau și femeile dădeau. Atâta presiune am simțit asupra mea în acest aspect, cred că pentru o viață. Aceste avansuri nu aveau nimic erotic, nici măcar pe departe. Erau pur și simplu raporturi de putere, exercitate arhaic, cu o seninătate care mă lăsa mască de fiecare dată. Și femeile foloseau acest instrument sexual în același scop al negoțului de putere. Nu dădeau până nu primeau ceea ce aveau nevoie…”.

Ea nu a acceptat însă așa ceva. Principiile ei de viață se contraziceau complet cu acest mecanism de funcționare a lucrurilor, astfel că a căutat alte soluții.

Inițial a încercat să se autogestioneze cu producția propriei grădini și livezi, însă banii erau foarte puțini, în comparație cu munca infernală depusă. Dacă, pe vremuri, România avea populația majoritară alcătuită din țărani care reușeau să trăiască doar din ce produceau, acum „activitatea” de țăran a ajuns o anomalie, ceva care și-a pierdut utilitatea, căci nimeni nu mai depinde de el. Când fiecare oraș, ba chiar și comunele sunt acum împânzite de supermarketuri care aduc produse din import, cine mai simte necesitatea țăranului? A fost o descoperire dureroasă pentru ea, când a tras linia la finalul zilei și a realizat cât de puțin poate să se susțină financiar din vânzarea merelor de la ea din livadă.

„Culesul merelor era un chin fizic infernal care începea de prin august până cel puțin la sfârșitul lunii octombrie. Tone și tone de mere erau adunate unul câte unul în găleți, strânse în saci și apoi transportate, muncă fizică de hamal (căci nimic nu se putea mecaniza în această activitate) care avea ca finalitate țuica…”.

Astfel că a găsit o altă variantă. Ajutor din afară. A început să găzduiască musafiri din străinătate, oameni care provin din țări care au uitat complet viața de la țară și care tânjesc pentru o reîntoarcere la natură, la munca cu mâinile, la fructele și legumele neprocesate. Aici i-a fost revelația Iuliei: potențialul enorm pe care îl au satele arhaice din România pentru un astfel de turism. Și cu asta a început, printre altele, să „toace” nervii Primăriei.

„Am vorbit cu primarul nostru despre ideea de a încuraja agroturismul, argumentându-i că prin acest lucru ar încuraja și agricultura organică, ambele ca modalități de dezvoltare a comunității. Acestea le-ar crește oamenilor concret veniturile, făcând o muncă firească pentru ei, fără reconversie profesională. M-a ascultat ușor plictisit, mai mult neatent și mi-a răspuns zâmbitor: Doamnă, la noi nu e zonă turistică! El îmi spunea mie de parcă cineva sau ceva din exterior vine și declară zona ca fiind turistică, eventual plantează și un turn Eiffel! Îmi spunea mie, care adunasem zeci de străini acolo, din toate colțurile lumii și toți plecaseră impresionați de fantastica experiență trăită acolo, unde «nu era zonă turistică»”.

Când ajungi să înțelegi cu adevărat că soluțiile există, sunt sub nasul tău, dar nimeni nu e dispus să miște un deget pentru a resuscita comunitățile care sunt în moarte clinică, la un pas de ultima suflare, te umpli de revoltă și vrei să faci ceva. Asta dacă ești o persoană care are acea forță interioară, acel simț acut al dreptății. Și începi să bați pe la uși care treptat, dar rapid, nu se mai deschid, să vorbești cu pereții, să te lupți practic cu morile de vânt. Dar ești încă idealistă și insiști. Apoi mai insiști. Cauți să te adresezi la toți factorii decisivi. Te lupți. Te implici, încerci toate metodele posibile să deschizi ochi, chiar prin puterea exemplului.

Când am discutat cu Iulia Lung, în 2018, am avut două gânduri. Că ar trebui să candideze ca primăriță și să scrie o carte, primul chiar sugerându-i-l, mai în glumă, mai în serios, observându-i înflăcărarea de a schimba lucrurile. Spre surprinderea mea, le-a încercat pe amândouă. Primul, așa cum se întâmplă în viața reală, tipică nu doar țării noastre, a eșuat. Într-un film de Hollywood, Iulia ar fi câștigat detașat, întreaga comunitate ar fi fost însuflețită de activitățile ei numeroase în care a pus atât suflet și energie, prin care a încercat să readucă la viață satul, ar fi conștientizat potențialul și ar fi înflorit. În viața reală însă… oamenii sunt prea obosiți și au prea multă lehamite pentru a mai avea energia necesară ca să doboare un sistem corupt, atât de înrădăcinat încât practic nu mai poate fi pus la pământ. Iar ambiția și determinarea ajung și ele să rămână fără combustibil, chiar și pentru o luptătoare precum Iulia, astfel că, în final, s-a dat bătută. A înțeles, după opt ani, că nu are efectiv cu cine și a plecat din sat, cu nedumerirea dacă toată strădania a avut vreun sens.

„A trecut un an de când am plecat de acolo. Privind înapoi, mă văd ca pe un perdant, desigur. Oare câte povești perdante ca a mea o fi prin România? Povești cu oameni care au vrut să schimbe ceva ce ne privește pe toți, poate în altă comună, poate într-un minister, poate într-o școală sau pe scara unui bloc. Oameni anonimi care s-au implicat pe timpul și energia lor ca să scuture o stare de fapt perdantă pentru toți cei asupra cărora se răsfrângea? Oameni care au mers contra valului de inerție, nepăsare, lehamite”.

Un rezultat sigur l-a avut toată experiența ei de viață din acel sat uitat de lume: a dat naștere unei cărți extrem de savuroase a cărei lansare va fi în curând și la Arad. Căci Iulia a dat curs și celui de-al doilea gând al meu tacit. Povestea ei a impresionat mai multă lume, nu doar pe mine, astfel că a fost încurajată de mai multe asociații care luptă pentru emanciparea femeilor să își așterne experiența pe foaie, căci merită aflată în toată țara.

Cartea „La noi nu colindă muierile! Puterea la feminin, implicare, bășcălie și blestemul sărăciei”, din care am extras citatele de mai sus, a văzut lumina zilei anul acesta, la editura Karina, și este o radiografie perfectă, scrisă într-un stil extrem de savuros, al satului arhaic românesc și a tuturor corvoadelor ce vin la pachet cu viața din ele. O lume pe cale de dispariție, dată uitării de marea majoritate a oamenilor, care însă trăiește în continuare, chiar dacă într-o dificultate greu de imaginat de cineva care nu a trăit acolo… Inima îi mai bate, cu greu, comunității sătești autentice românești, însă pentru cât timp?

•  Citește și:  Vidra – satul în care fericirea și jalea te acaparează în același timp. Uitată de autorități, localitatea, prin oamenii săi harnici, strigă „Ajutor!”