marþi, 19 martie, 2024

Special Arad Logo

    Interviu cu actorul Ștefan Statnic: „N-am trăit neapărat plăcut, dar am trăit foarte intens. Cred că m-am salvat. Nu știu de la ce, dar m-am salvat” (prima parte)

    de Tomck@t | 9 august 2022, 4:46 PM | Interviuri | Topic special

    0

    (foto: Laurian Popa)

    Dacă trebuie să-l descriem succint pe actorul arădean Ștefan Statnic (45 ani), adjectivele alese la repezeală ar fi: amabil, extrem de manierat, uneori tranșant (dacă situația chiar o cere)… dar mai cu seamă: deosebit de modest și temperat, aproape chiar timid. Nu-i place să vorbească prea mult despre sine, însă dacă discuția „are sens” (l-am citat) și doar după ce interlocutorul i-a câștigat, mai mult sau mai puțin, încrederea, nu are nicio reținere față de diferite subiecte tabu sau față de „provocarea” de a vorbi deschis despre experiențele sale de viață. Și chiar are multe de povestit! Atât de multe, încât interviul de față este doar prima din două părți, subiectul rândurilor de mai jos focusându-se mai mult pe perioada de dinaintea angajării la Teatrul Clasic „Ioan Slavici”, o perioadă extrem de grea pentru el, departe de familie și prieteni, departe de teatru, cu muncă onestă, dar epuizantă și, de multe ori, cu aspecte „dureroase” din cauza unor oameni, în SUA.

    La premiera arădeană a filmului „R.M.N.” (de Cristian Mungiu), film în care a primit un rol secundar, chiar a menționat câte ceva despre aceste experiențe, iar acum, a acceptat să ne povestească mai multe și mai detaliat, în interviul de mai jos:

    – Ce anume te-a atras spre actorie?

    – Nu știu exact ce m-a atras. Când eram copil, din momentul în care am devenit conștient de mine însumi până în momentul în care am fost îndrumat spre teatrul de amatori, dintotdeauna am vrut să fiu medic chirurg și dintotdeauna am dorit să ajut oamenii, să fac oamenii bine într-un fel sau altul. Și astăzi am porniri din astea, dar nu le dau suficientă atenție; poate pe măsură ce mă coc, o să descopăr ceva activitate prin care să-mi manifest latura asta de empat, de făcător de bine. Dar, revenind la actorie, am fost practic îndrumat spre actorie de o profesoară de limba română, doamna Cornelia Olteanu; făceam meditații cu dumneaei la gramatică. Eram un adolescent destul de tulburat, chiar turbulent uneori și trăiam multișor în imaginație… eram cu capul în nori tot timpul, visam tot felul de bazaconii, eram foarte nepragmatic și refugiat într-o dimensiune virtuală care îmi dădea un soi de confort și care venea ca un fel de medicament la traumele realității de la vremea respectivă. Doamna profesoară Neli a intuit ceva care habar nu am dacă a fost bine intuit sau nu și a crezut de cuviință să mă întrebe dacă doresc să încerc teatrul de amatori, probabil cu gândul că urma să am oportunitatea să experimentez ceva care m-ar fi putut ajuta, poate să evoluez, poate să descopăr, să întâlnesc oameni asemănători cu mine, cu care să leg relații cu sens. Așa am început, cu alte două doamne profesoare, una de muzică, Ioana Maria Brânzeu, iar cealaltă tot profesoară de limba română, Marinela Fleșeriu. Dumnealor aveau o trupă de teatru de amatori pentru elevi de școala generală și de liceu. Eu eram licean, clasa a IX-a. Asta a fost întâmplarea care m-a făcut să-mi îndrept atenția înspre teatru. După doi ani în trupa asta, din păcate, activitatea s-a oprit din nu știu ce motive și am mers mai departe într-o altă trupă de amatori, sub îndrumarea doamnei Emilia Dima Jurcă, care a fost actriță la Teatrul „Ioan Slavici”. Deci, după patru ani sau chiar mai mult, aproape cinci ani de teatru de amatori, am hotărât că o să încerc să devin actor, deși nu-mi dădeam prea mari șanse. Dar cumva s-a întâmplat.

    – Ce diferențe sunt între Ștefan Statnic cel din prezent și cel din 2008, când ai fost angajat la Teatrul Clasic „Ioan Slavici”?

    – Diferențele dintre acum și atunci, respectiv 2022 și 2008, sunt semnificative, dar nu marcante, sau nu masive. În schimb, sunt diferențe foarte mari între mine de acum, ori mine din 2008 și mine de la 20 de ani, respectiv de acum 20 de ani.

    – Câți ani ai avut când te-ai angajat la Teatrul Clasic „Ioan Slavici”?

    – Aveam 31 de ani. În mod evident, față de 2008, sunt ceva mai matur, mai împlinit. Dar diferențele sunt mai mari între 20 și 30 de ani, decât între 30 și 40 de ani. Pe la 19 ani, când am intrat în facultate, aveam, așa, o senzație stranie de imaturitate cronică, de masculinitate slab întocmită. Pentru că am crescut fără un model masculin viabil, respectiv fără tatăl meu biologic, de care mama s-a despărțit pe când aveam 4 ani și cu un tată vitreg. Din păcate, ambii au fost niște exemple… nu neapărat fericite, ca să fiu delicat. Evident, le sunt recunoscător, mai mult sau mai puțin pentru diverse chestii. Să zicem că tatăl meu vitreg a muncit ca să mă hrănească, dar nu au fost niște modele viabile, darămite să mă inspire. Iar absența asta masculină din familie mi-a lăsat cumva un soi de inaptitudine socială, un soi de lacună în comunicare, în relaționarea cu oamenii și probabil că prin teatru, cumva, intuitiv, încercam să ies din hățișul ăsta al fricii de a exista. La 19 ani am intrat la facultate, unde din fericire am întâlnit un model și mentor, în persoana profesorului meu, Bács Miklós, chiar dacă și el, la vremea respectivă, era foarte tânăr – cred că avea undeva la 34 de ani, nu îmi amintesc exact. El a avut o influență bună asupra mea pe toate planurile și, fără să exagerez, nu știu în ce măsură și-a dat seama sau nu, cred că m-a salvat. Și nu ca actor, că ăsta e mai puțin relevant, dar cred că m-a salvat cu totul. Cei trei ani pe care i-am făcut în prima parte a studenției mele au avut și un rol terapeutic, nu doar educativ. Cu siguranță, am primit un set de ustensile pe care la început mi-a fost greu să le folosesc… ceva s-a lipit de mine organic, un set de reguli simple, o abordare sănătoasă și… „neromânească”, oricât de amare ghilimelele. Mă refer la partea aia nefrumoasă, neplăcută a noastră, a cetățenilor români, a generațiilor născute, crescute, „educate” în comunism, moștenitorii metehnelor cumplite. Schimbarea s-a produs încet la început. În cei 3 ani m-am chinuit mult – nu eram cel mai bun student din clasă, probabil că eram printre ultimii, de multe ori mă temeam că o să rămân repetent, sau că o să renunț la teatru, dar cumva, cumva, cumva, am reușit să răzbat. Chiar și așa, spre finalul anului 3 de facultate, am simțit acut că oricât și orice aș fi primit, nu era suficient să trec dincolo, să mă scot din groapă. În disperare, am intuit o oportunitate – am plecat în America. Doi colegi care mai fuseseră cu un an înainte, plănuiau să plece din nou și m-am băgat în seamă cu ei; m-au îndrumat în „marea taină”, că în ’99 era ceva colosal să ieși din țară cu viză, și tocmai în America. Am plecat fără să știu dacă mă voi mai întoarce și dacă da, când. Acolo a urmat cea mai mare transformare pentru mine. Am lucrat diverse meserii și am întâlnit un mediu total diferit, puternic concurențial, în care am reușit cumva să devin, să ating un oarecare echilibru, eu zic că un echilibru suficient, să ajung la un soi de onestitate și de autosuficiență în sensul sănătos.

    IMG 20220622 213649
    Alături de regizorul Cristan Mungiu, la Cinema Arta

    – Ai spus recent, la premierea filmului „R.M.N.” (foto), că știi foarte bine cum e să fii privit cu suspiciune și cu prejudecăți într-o țară străină, în America. Poți să dezvolți la ce te-ai referit?

    – Da, de ce nu? Vrei să fim politically correct sau vrei să vorbim pe șleau?

    – Eu nu vreau neapărat politically correct. Tu?

    – Păi, uite care-i treaba: când am plecat din România la finalul anilor ’90, noi, românii, eram foarte puțin umblați, prea puțin conectați la exterior. Abia începeam să ne permitem să ieșim din țară, să ni se permită să ieșim din țară, deci interacțiunea noastră cu cetățenii altor țări era egală sau aproape de zero. E adevărat că trăind într-o țară europeană mică, cum e România, și învecinându-ne pe-aproape cu multe alte țări mici, apoi trăind cot la cot cu români de alte etnii, te poate face mai deschis. Eu am fost întotdeauna deschis cu oamenii și niciodată sau aproape niciodată n-am avut prejudecăți legate de diferențele dintre ei și mine. Aici mă refer la absolut toate diferențele de etnie, religie, culoare, orientare sexuală și altele. Cu orientarea sexuală, poate, când eram adolescent eram un pic mai reticent, dar odată ce mi s-au lămurit lucrurile, mi-am dat seama că toți oamenii sunt tot oameni. Când am plecat în America, am plecat deschis la a cunoaște oameni diverși și mă bucur că am reușit, în cea mai mare parte, să rămân nealterat în credința mea că omul se reprezintă pe sine și nu e reprezentat nici de părinți, nici de familie, nici de etnie, nici de comunitatea din care provine; el își poate depăși condiția, indiferent că e născut în Bruxelles sau Checheci, sau New York City, sau Timișoara, sau oriunde… și în orice fel de familie. Așa că acolo, cu emigranții la fel ca și mine, cu oamenii cu care interacționam în joburile diverse pe care le-am avut, muncă simplă, de jos, m-am înțeles bine cu aproape toți, dar au fost și persoane care m-au trântit fără să fi meritat și… aici vrei să-ți spun ceva întâmplări? Întâmplările-s brutale…

    – Dacă vrei…

    – Dacă te întreb, firește că vreau. Îți dau câteva exemple. În primul restaurant în care am lucrat ca și chelner aveam colegi sud-americani și din Africa de Nord, nu mai știu exact țara, Tunisia, Algeria, Maroc… și unul dintre ei era foarte rasist. Era musulman. Mai aveam un musulman în același restaurant, din Kosovo. Ei doi se înțelegeau foarte bine, dar aveau o doză de violență reprimată, gâtuită cumva, urâtă, pe care o manifestau în special față de mine, pentru că eram singura persoană „creștină-caucaziană”, orice ar însemna asta. Eu nu practic religie și încadrările pe culori mă fac să râd, dar ei mă detestau pe mine, „creștinul și cu pielea albă”, deși unul dintre ei era albinos, și mult mai alb decât mine – ironic. În repetate rânduri și-au manifestat antipatia în mod violent, aproape de conflict fizic, eu încercând să fiu amiabil, absolut respectuos. Deși am reușit să evit un conflict major cu ei, a fost dureros, și de multe ori furia era greu de suportat. Altă instanță, aveam clienți… cum se spune corect în America: „african-americans”. Aici mă refer în special la cei mai puțin educați și la cei evident mai săraci, pentru că din păcate și acolo, la fel ca peste tot în lume, oamenii cei mai puțin educați sunt săraci și viceversa. Cei care erau educați erau politicoși și plăcuți, la fel ca orice alt om decent, sau cel puțin ceea ce numesc eu un om decent. Eh, cei care erau mai puțin educați aveau un comportament rasist, la propriu rasist. Din poziția de chelner, puteam fi ironizat, chiar brutalizat verbal, pe alocuri amenințat discret, în mod evident nu primeam deloc bacșiș pentru simplul motiv că pielea mea avea altă nuanță. Deși instanțele astea erau destul de rare, le încasam în plin. Nu m-au înrăit, ci din contră, m-au făcut să cred mai tare că trebuie să rămân onest cu mine însumi față de oameni în general, să continui să-i apreciez pe fiecare în parte, nu să-i bag pe toți într-o oală și să spun că toți negrii sunt așa, toți albii sunt așa, toți evreii, toți musulmanii, toți ungurii, toți sârbii etc. etc. Sunt mândru că am putut să fac asta. Și un ultim episod de rasism atroce, probabil cel mai palpitant, cel mai filmic, foarte dureros pentru mine. Am avut într-o zi o petrecere de vreo 10 persoane, pe când lucram într-un restaurant italian, într-o zonă a Manhattan-ului, unde populația era predominant evreiască. La masă erau persoane undeva între 45 și 60, 70 de ani, ceva de genul, și ca de obicei, unul sau mai mulți dintre clienți, din dorința de a face conversație plăcută, m-au întrebat și de data asta de unde sunt. Fără jenă, ba din contră, cu o doză temperată de mândrie pentru originile mele modeste, spuneam întotdeauna cine și de unde sunt, apoi încercam să duc o conversație mai mult sau mai puțin complexă, dar de preferință plăcută. Ei, de data asta nu s-a întâmplat așa – persoana care m-a întrebat de unde sunt, imediat ce i-am spus că sunt român, a început să mă atace verbal. Prima oară m-a întrebat cumva cu subînțeles agresiv dacă eu știu că familia lui, respectiv părinți și / sau bunici, nu mai știu exact, a suferit foarte mult în România. I-am spus că nu cunosc prea mult despre istoria anilor ’40, dar că îmi pare foarte rău pentru suferința familiei lui. În fine, în mod abrupt, am ajuns la un conflict oribil. Îmi striga că nu mă vrea de chelner, că nu îi face plăcere să mă vadă și că ar vrea să mă îndepărtez de masa lui, îmi ordona să-i transmit managerului că el vrea un alt chelner, orice alt chelner în afară de mine. Deși acolo clientul nostru era stăpânul nostru – n-ai idee în ce măsură se aplică chestia asta, având în vedere că erau peste 10.000 de restaurante, deci concurența era acerbă – am ripostat politicos și i-am spus că nu accept comportamentul lui și că mă doare foarte tare că mă bagă la un loc cu criminalii de război despre care el povestea și îi spuneam că eu n-am nicio vină, că sunt născut în 1977 și nu am luat parte la toate evenimentele alea și că le regret teribil, dar nu cred că e corect să mă trateze așa. A devenit și mai violent și a început să vocifereze și să mă amenințe cu faptul că voi fi concediat imediat și că va chema poliția dacă nu-mi văd de treabă și dacă nu sunt politicos cu el, eu considerând că eram foarte politicos. Am continuat să ripostez și i-am spus că dacă nu se oprește, EU voi chema Poliția, pentru că mă simt profund discriminat și nu pe merit, pentru că nu am comis nicio greșeală față de el sau de familia lui. La un moment dat, conflictul a ajuns în punctul în care toți ceilalți comeseni au decis că e mult prea mult. Și eu am crezut că am mers prea departe, așa că am explicat managerului toată porcăria. Managerul restaurantului (nu era un tip neapărat plăcut sau întotdeauna corect) m-a ascultat calm, apoi foarte răbdător pe clientul care la volum maxim își manifesta dezaprobarea față de originile mele, deranjând pe toți ceilalți clienți. Apoi, domnul manager – cinste lui pentru atitudine! – l-a rugat într-o manieră perfectă să se ridice în momentul ăla și să părăsească restaurantul, pentru că altfel e nevoit să cheme poliția. Dacă nu din alt motiv, nu pentru faptul că e pur și simplu rasist cu mine, dar pentru că îi deranjează pe ceilalți clienți ai restaurantului. Într-un final, ceilalți meseni au reușit să-l potolească pe domnul cel plin de ură. Experiența asta a fost una foarte dureroasă. Am mai avut o experiență și… dacă ai spus că putem să fim ne-politically correct, o să-ți spun că am avut o experiență neplăcută cu un maghiar. În fața apartamentului în care trăiam, am întâlnit un domn cu mustață, foarte simpatic, era instalator sanitar. Eu eram abia venit în cartier și am interacționat întâmplător. Dându-ne seama că suntem emigranți amândoi, ne-am zâmbit și am început să împărtășim chestii mai mult sau mai puțin banale din cartier, informații despre clădirea în care mă mutasem… El trăia în apropiere. Foarte jovial și simpatic, m-a întrebat de unde sunt și i-am spus că din România. În secunda doi s-a întunecat la față și a spus că nu-i place de mine și să dispar din fața lui, că mă detestă, că nu mă suferă și că românii sunt așa și pe dincolo… Nu mi-a venit să cred și l-am întrebat cum se poate să-mi vorbească așa? Că mai înainte ne simțeam așa de bine împreună și râdeam și glumeam și împărtășeam aceleași probleme ale emigrantului simplu. Vecinul era ceva mai în vârstă decât mine, avea undeva la 40 de ani, eu 20 și ceva. A continuat să fie urâcios și să mă jignească, apoi m-a amenințat fizic. Vine momentul ăla în care alegi ce faci. Evident, copilul prost din mine a simțit nevoia să reacționeze ca mai demult în fața blocului, vehement, poate chiar violent, măcar verbal. Dar m-am retras, i-am spus ceva, nu ceva foarte urât, dar cu multă tristețe, i-am spus că nu-mi doresc nici eu să-l mai văd niciodată și că nu mi-a făcut plăcere să-l întâlnesc și că regret că l-am întâlnit. Nu ne-am mai întâlnit niciodată, din fericire, dar a fost tot o experiență profund dureroasă să-mi dau seama că oamenii sunt atât de limitați și că nu reușesc să vadă dincolo de ștampila pe care ei ne-o pun.

    WhatsApp Image 2022 08 08 at 19.43.24
    Foto: Laurian Popa. Alături de Iulia Dragoș, în spectacolul „Our Last Terminal. Platonovka”

    – Te-au schimbat experiențele astea din America?

    – Da. M-au făcut să apreciez și mai mult oamenii prietenoși, deschiși, oamenii care mă iau așa cum sunt, care mă apreciază pentru calitățile mele și care mă critică pentru păcatele mele, nu pentru păcatele părinților mei sau ale etniei mele, sau ale istoriei țării din care provin, sau pentru orice altceva. Deci m-a făcut să fiu cred că și mai empatic și mai cald cu oamenii, ori de unde ar veni. De exemplu, am un amic, ne vedem ocazional, e din Sri Lanka, lucrează pe un taxi în Arad și ne întâlneam la diverse evenimente din familie, era prieten cu cineva din familia mea. L-am tratat întotdeauna la fel, poate chiar mai prietenos decât pe unul dintre noi, pentru că știu că îi e foarte greu și știu că un cuvânt bun din partea unui localnic poate să-i facă viața mai ușoară, să-i dea curaj, să-i dea forță, să-i facă șederea mai ușoară un pic, departe de casă, așa că întotdeauna când merg cu taxiul și șoferul e un emigrant, încerc să fiu mai generos, dacă pot, și să nu-l privesc de sus. Dacă nu pricepe româna, îi vorbesc în engleză, poate îl ajut un pic să învețe și româna, îi spun „bine ai venit în România!”, „sper să te simți bine”, „curaj, nu te lăsa!” și așa mai departe. În acest fel m-a schimbat experiența din America.

    – Aceste experiențe negative te-au forțat să revii sau…?

    – Nu. Și în România întâlnesc oameni proști și oameni buni, la fel ca peste tot. Am dorit foarte mult să revin acasă din prima zi și până în ultima secundă, dincolo de… să zicem, potrivirea mea mai mare cu Europa, cu România, și de nepotrivirea mea cu tipologia societății americane. Mă refer la unele aspecte. De exemplu, din punct de vedere profesional mă potriveam foarte bine cu ei. Îmi plăcea ordinea, disciplina, deși acasă nu eram foarte disciplinat, dar am învățat acolo să-mi placă disciplina și ordinea, îmi plăceau legile, faptul că erau aplicate, îmi plăcea cum eram acceptat și apreciat pentru munca mea, îmi plăcea Poliția, îmi plăcea Justiția, erau multe lucruri pe care le apreciam, dar la nivel uman, așa, nu rezonam foarte bine cu societatea de acolo. Noi, emigranții ne înțelegeam mai bine între noi. Ne unea ceva pe noi, chiar fiind așa, de toate națiile și toate culorile și religiile și orientările. Am avut buni colegi și amici din Anglia, Rusia, Israel, din Ungaria, din Suedia, din Germania, din Africa, America de Sud… numai de la Polul Nord nu! Și ne ajutam cu bani, la muncă, sau cu o vorbă bună… mai ieșeam împreună și ne distram, ne tratam ca egali, ne bucuram de companie și ne fascinau diferențele dintre noi. Dar nu am reușit să mă simt cu adevărat acasă acolo, deși am învățat cam toate regulile scrise și nescrise, cred, limba o vorbeam destul de bine…

    – Cât timp ai stat?

    – Aproape 8 ani. M-am întors acasă cu convingerea că e bine să mă întorc și în continuare sunt convins că am făcut bine că m-am întors. E nevoie să mai facem lucruri bune și pe aici. Mai mult sau mai puțin, fiecare după puterea lui, dar cred că aici e nevoie mare de noi. Eu cred că am adus cu mine ceva în plus decât ceea ce eram în momentul plecării, predominant lucruri bune.

    – Plecarea ta în SUA a avut de a face cu aspirația de a ajunge la Hollywood?

    – Nu, absolut deloc. Când am plecat acolo, am plecat pentru orice altceva în afară de actorie. Realist vorbind, dat fiind faptul că, în primul rând, am plecat în statul New York și acolo se face puțin film. Hollywood e pe coasta cealaltă. Eu deja prinsesem rădăcini în zona asta de New York City, prima oară Upstate New York și apoi New York City. Era foarte greu să te muți nicăieri, fără să știi pe nimeni, s-o iei de la capăt. Doi la mână, încercând să fiu cât se poate de realist, înțelegeam că șansele în teatru sunt aproape de zero, dat fiind accentul meu pe care, oricât m-aș fi străduit, îl aveam, chiar dacă vorbeam decent. Oricum, șansele pentru ca un actor să trăiască sau măcar parțial să trăiască din actorie sunt aproape de zero. În momentul respectiv, în New York City erau undeva la 60.000 de actori, dintre care, probabil, 99% trăiau din chelnerie sau orice altceva, plimbau câini sau habar n-am ce, apoi noaptea mergeau la castinguri. Era un stil de viață barbar pentru mulți cu șanse minime. Așa că am încercat să mă țin, cu greu, la distanță de orice ținea de teatru sau de film. Atât de tare am încercat să mă țin la distanță încât nici măcar nu mergeam să văd teatru. Aș fi suferit prea tare. Am încercat să mă concentrez pe lucrurile mai importante în viață decât teatrul și filmul, pentru că la momentul respectiv încercam să mă salvez, iar teatrul și filmul erau pentru alți oameni, nu pentru mine.

    – Toate astea s-au întâmplat după ce ai terminat facultatea la Cluj-Napoca?

    – Primii trei ani de facultate. La finalul anului 3 am plecat și după opt ani, când m-am întors acasă, am terminat anul 4 și abia după aia am devenit actor. Am plecat din țară din mai multe considerente ce nu țineau de carieră. Probleme cu familia, la momentul respectiv mama mea era foarte bolnavă, tatăl meu bun era pe stradă, fără domiciliu, fratele meu era mic și mă simțeam într-o măsură responsabil de a-i ajuta. Nu știam dacă o să pot sau nu, dar doream măcar să încerc… și după aia am încercat să mă ajut și pe mine, îmi doream să dobândesc o cât de mică independență financiară, având în vedere că vin dintr-o familie modestă și, în ’99, în momentul plecării mele în America, actorii din România trăiau din salarii absolut mizerabile. Nu-și permiteau nici măcar chiria mulți dintre ei, trăiau prin teatre, prin camere improprii pentru un trai decent și… nu cred că aș fi rezistat. Nu cred că aș fi acceptat sacrificiile de genul acesta pentru actorie sau pentru orice altă carieră. Îmi doream un cât de mic comfort. Doream o casă cât de mică, în care să am o brumă de liniște, unde pot să mă adun, unde pot să încerc să cresc. Îmi doream mult experiența, îmi doream provocările, îmi doream să văd cum e să trăiești într-o lume în care meritele îți sunt recunoscute, o lume în care oricine dacă vrea să muncească își găsește locul și în care, dacă muncești din greu și ești suficient de nebun sau de dur cu tine însuți, nu există să nu reușești. Și într-adevăr, am reușit cumva să descopăr niște nesperate resurse în mine însumi și să trec prin niște încercări pentru mine incredibil de dificile. Mă refer aici la stres extrem, muncă în cantități foarte, foarte, foarte mari, muncă fizică grea, umilințe de multe ori, concurență, necunoașterea limbii, pe care am învățat-o cât de repede am putut și cât de bine am putut. Toate astea, așa, la pachet, m-au făcut cine sunt. Și cred că am făcut alegerea potrivită, chiar dacă au fost câțiva ani de trai auster. Trăiam cu fosta mea parteneră ca niște călugări, să zicem, nu știam altceva decât muncă și acasă, rar aveam timp și ne permiteam să ne distrăm, să ne relaxăm. În timpul ăla, colegii, prietenii mei, alți oameni cu alte… realități decât a mea, au trăit intens și plăcut, poate. Eu n-am trăit neapărat plăcut, dar am trăit foarte intens… și sunt mulțumit de alegerea pe care am făcut-o. Cred că am câștigat foarte mult, dacă nu cumva chiar m-am salvat. Nu știu de la ce, dar m-am salvat.

    31416864 10213922386565353 2955108454087574404 n
    Foto: Mircea Moisescu / Mix Studio. Promo pentru spectacolul „Orașul nostru”

    – Ai avut ocazia în New York să întâlnești actori care au început de jos și între timp au devenit celebri? Ori chiar actori deja celebri?

    – Nu, nu-mi amintesc de niciunul care să fi fost necunoscut atunci. Iar actori cunoscuți, da, am cunoscut câțiva. O actriță pe care am avut plăcerea s-o servesc într-un restaurant în care lucram era Téa Leoni. Am văzut pe stradă actori filmând, am văzut-o pe Sandra Bullock, care era extrem de frumoasă și de elegantă, filma o scenă într-un Mercedes luxos, nu știu exact din ce film. Am văzut un cântăreț de Hip Hop, Puff Daddy… habar n-am dacă mai știe cineva cine-i Puff Daddy. Am mai servit ca chelner doi foști primari ai New York-ului. Primul e cel care era primar în perioada 9/11, Rudolf Giuliani, și mai apoi pe Bloomberg. Amândoi au fost foarte amabili, foarte politicoși, a fost o plăcere să vorbești cu ei. Evident, nu mi-am permis să am o conversație extensivă cu ei, dar am schimbat câteva cuvinte și a fost absolut plăcut să văd niște oameni de la nivelul acela cum au decența și normalitatea de a te considera.

    – Ai „prins” tragedia 9/11, căderea gemenilor World Trade Center, când locuiai în New York?

    – Din păcate, da. Chiar atunci mă mutam din New Jersey, de peste râu de Manhattan, Jersey City, și căutam o chirie în Queens, în Astoria, un cartier tradițional grecesc, cu o istorie de 100 și ceva de ani. Acolo s-a născut Maria Callas, acolo se fabricau faimoasele piane Steinway. Era destul de scumpă zona și am găsit, împreună cu partenera mea, un apartament într-o stare deplorabilă pe care, neștiind să fac așa ceva, am improvizat și l-am renovat, respectiv am astupat toate găurile prin care intrau tot felul de gândaci de bucătărie și poate rozătoare, habar n-am. L-am igienizat, l-am sterilizat cu clor și mai știu eu ce, l-am vopsit și… chiar cu o zi înainte să pice gemenii ne mutaserăm, marți seara. Eram foarte obosiți, aveam o singură zi liberă pe săptămână, miercurea. Am despachetat până târziu noaptea și a doua zi ne-am trezit pe la ora 1 și ceva și am plecat să cumpărăm ceva mărunțișuri pentru casă. În cartier era o zi superbă de septembrie, oamenii erau la terase ca-ntotdeauna, la beri, la baclavale. Îmi amintesc vag că, mergând pe stradă, am văzut la un televizor dintr-un restaurant niște imagini care păreau dintr-un film, cu avioanele alea care plonjau în Turnurile Gemene, dar n-am realizat nimic. Mai târziu un pic, niște prieteni din cartier, cei care ne invitaseră să ne mutăm în cartierul respectiv, ne-au sunat foarte impacientați și ne-au întrebat ce facem, dacă nu ieșim la o bere să discutăm, să dezbatem. Am spus că suntem foarte obosiți, că mai avem mult de despachetat și așa mai departe. A zis „păi, hai acum, acum e momentul să discutăm, să vedem ce facem. Ce faceți? Plecați acasă?…”. Am întrebat: „De ce să plecăm? Sunteți nebuni la cap, cum să plecăm? Abia ce am venit în America de doi, trei ani”… și m-a întrebat: „Ce? Voi nu știți? E război! Au căzut gemenii!”. Evident că eu am izbucnit în râs. Nu l-am crezut. El s-a iritat pentru că nu-l credeam și i-am spus „bă, dacă-mi dai pe nevastă-ta la telefon și ea îmi spune că au căzut gemenii, te cred, dar poate nici atunci. Aveți chef de glume proaste? Sunt atât de obosit, sunt terminat”. Televizorul și radioul nostru erau încă împachetate, așa că nu avuseserăm oportunitatea să aflăm știrile, dar într-un final, am înțeles. Eu îmi dădusem demisia cu câteva zile înainte, ca măcar unul dintre noi să fie liber, să putem face mutarea. Ei, după aia, șase luni de zile n-am mai găsit de lucru. Am prins și arșiță, chiar în septembrie, am prins și ger cumplit în decembrie, ianuarie, februarie, ninsoare, ploaie, gheață, a trebuit să merg din restaurant în restaurant, în sute și sute de restaurante să încerc să-mi găsesc de lucru. Era șomajul mare în perioada aia. A fost foarte greu. Aveam și spaimă de atacuri la metrou… având în vedere că noi circulam exclusiv cu metroul. Am trecut și prin asta, dar a fost greu, foarte greu.

    – Va urma –

    Urmărește Special Arad și pe Google News, Twitter, LinkedIn și Instagram!

    Distribuie articolul

    Scrie un comentariu

    2 + 0 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.