După premiera la Cannes și un periplu de proiecții speciale în România, „R.M.N.”, noul film al lui Cristian Mungiu, a ajuns și la Cinema Arta din Arad, miercuri seara, iar impresia generală a arădenilor a rezonat cu recenziile criticilor din lumea largă: proeminentul regizor din Noul Val Românesc s-a întrecut din nou pe sine, extrapolând tensiunile interioare ale personajelor și, totodată, sugerând subtil că, în ciuda izolării acțiunii filmului într-un oarecare sat de munte din Transilvania, subiectul este mai amplu decât pare. Există ceva imanent defect în noi, o trăsătură maladivă care, în momentele critice, ne arată exact așa cum suntem: suspicioși, polemici, rău-voitori. „Vânători de vrăjitoare” pur-sânge.

În film, copilul Rudi (jucat de Mark Blenyesi) are parte de o experiență traumatică în pădure, după care refuză să mai scoată o vorbă. Între timp, tatăl său, Matthias (Marin Grigore), aflat la muncă în Germania, are parte de un scurt exercițiu de șovinism, pe care-l rezolvă cu o lovitură rapidă executată cu capul în figura interlocutorului neinspirat, iar apoi este nevoit să se întoarcă inopinat acasă, în satul său natal din Transilvania, în preajma Crăciunului. Satul e departe, însă, de a fi cuprins în mod autentic de febra sărbătorii. Aparent, personajul principal este cel care și-a adus acasă micile frustrări ținute-n frâu, dar poate că ele au fost încorporate în țesutul social cu mult înainte. O angoasă nespecificată, dar perceptibilă, s-a lăsat din văzduh asupra armoniei monotone din viața locuitorilor și, precum un vulcan în negura conștiinței colective, se pregătește încet, dar sigur, să erupă. Iar catalizatorii furtunii care elimină liniștea relativă a satului sunt, desigur, trei muncitori din Sri Lanka, angajați la brutăria locală.

Acțiunea filmului amintește izbitor – asumat, de altfel – de cazul xenofob din comuna harghiteană Ditrău (unde Mungiu a și adus filmul imediat după avanpremiera românească din capitală) de la începutul anului 2020, caz pe care regizorul l-a documentat cu o minuțiozitate jurnalistică în prealabil, la fața locului. Acolo unde o „ciumă”, o „boală” antică și ereditară – infinit mai periculoasă decât Coronavirusul care a erupt imediat după – a început să-și arate colții încă odată, pentru a nenumărata oară în istoria… nu locală, nu națională, ci chiar universală: ura față de cel diferit, față de cel străin. Față de semenul nostru, pe care nu-l acceptăm ca fiind de-al nostru.

„Oamenii cărora le este milă, mor primii” este substanțiala replică a filmului, lecția de viață a lui Matthias pentru Rudi, în încercarea de a-l face să-și învingă fricile infantile, cu dorința de a „face om” din fiul său.

Pe cât de simplă și evidentă, una dintre cele mai interesante constatări ale lui Mungiu după turneul de promovare a filmului în țară a fost că fiecare cinefil identifică un alt aspect sau amănunt care-i e pe plac – și pe care-l consideră relevant – în peliculă. După cum dezvăluia scenaristul-regizor în sesiunea de întrebări și răspunsuri de după proiecția de la Arad, ca fapt divers, în funcție de zonele țării, drama „R.M.N.” a fost și pe placul patrioților cu spirit autentic românesc și cu rădăcini absolutamente dacice, a fost material crescător de pipotă în cazul secuilor cu simțăminte și năzuințe izolaționiste ori autonomiste și a fost considerat și un film care promovează extrem de eficient multiculturalitatea… o performanță stupid-uluitoare și fabulos-ironică, de altfel, având în vedere că filmul „vânează” tocmai ideea și fenomenul xenofobiei. Ce-i drept, aceasta e prima producție multilingvă a regizorului, se vorbește în film în română, maghiară, germană, engleză, franceză și singaleză, iar subtitrarea, cel puțin la proiecția din Arad, s-a făcut în română și în maghiară concomitent.

Titlul e, de asemenea, o „călăuză” pe o pistă greșită pentru unii. Europenii, sau chiar și câțiva români, l-au decodificat rapid – și greșit – ca o prescurtare pentru „România”, ori pentru verbul „rămâne”. Doar alte reverberații ale aceleiași obsesii (ori incapacități), de a nu vedea esența problemei.

Dar dicotomia astfel creată se datorează, în fapt, abilității lui Mungiu de a împăca și capra, și varza, de a „împacheta” și „despacheta” o temă aparent izolată, cu un potențial masiv de a fi generalizată și, nu în ultimul rând, mereu de actualitate. Cu „R.M.N.”, devine și mai evidentă iscusința lui Mungiu de a lua un „sample” din pulsul societății și de a-l împinge, cu mare atenție, și înspre anumite subtilități artistice. În cazul de față, acestea provin ba din folclor („Miorița”, de exemplu), din legende specifice zonei, ori alte elemente supranaturale „uzuale”. Însă Mungiu nu se lasă pradă acestor „ispite” științifico-fantastice, acestea sunt abia niște șoapte imaginare în suflarea vântului. Regizorul își păstrează acțiunea și personajele, ca de fiecare dată în filmele sale, în spațiul comun și cu picioarele pe pământ.

E o ușoară schimbare de construcție narativă, totuși, în „R.M.N.”, față de filmele care l-au făcut cunoscut pe Mungiu, „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, „După dealuri” sau „Bacalaureat”. În „R.M.N.”, mozaicul scenaristic dă impresia că se îndreaptă spre o concluzie, un „diagnostic”, dar finalul e cu un schepsis bizar, deschis – de această dată voit – spre interpretări.

Ce e atât de misterios, așadar, în filmul „R.M.N.”, dacă totul pare – și chiar este – atât de simplu?

Îmi vine în minte o anecdotă. „Veste bună și veste proastă” – este constatarea laconică a medicului de familie după analizarea superficială a diagnosticului de specialitate, rezultat care-i depășește irefragabil sfera de cunoștințe medicale. „Vestea bună e că nu e o boală, vestea proastă e că nu știm ce e”.

Desigur… în realitate, știm. Nu e nimic mistic și nu e nicio afecțiune neurologică ce ar putea reieși printr-un R.M.N. (Rezonanță Magnetică Nucleară). Suntem, pur și simplu, prea preocupați să căutăm țapi ispășitori și năluci prin pădure, să căutăm răspunsuri acolo unde nu sunt întrebări și să nu vedem mai departe de țeava puștii.

Diagnosticul e simplu: intoleranța care sfârșește aproape de fiecare dată în ură izvorăște din umbra pânditoare a fricii instinctive, frică pe care animalul din noi o contracarează prin violență.

E un „cancer al societății”, a firii umane. E un mecanism de apărare, de supraviețuire, care o ia razna. Exact ca un cancer, o eroare de replicare a celulelor, în definitiv, care duce la metastază, apoi la extinderea care premeditează o veste cu adevărat proastă. Invariabil, fatală.

Și totuși… cu toate aceste „subtilități” și „înjurături” la mintea cocoșului sau la mintea omului, Mungiu rămâne un observator silențios, fără să judece forța motrică a comportamentului uman pus în confruntare cu necunoscutul. Regizorul ochește în cătarea puștii doar o angoasă societală mereu înfricoșător de actuală, ca la final să rateze, dinadins, să împuște problema. Pentru că nu e ceva ce poate fi extirpat sau anihilat. Poate fi doar alungat, silit să plece acolo de unde a venit.

PS:

Mungiu a declarat că deține un catalog al tuturor actorilor și producătorilor de filme (indiferent de nivel) din întreaga țară. Așa a dat de Ștefan Statnic, actorul Teatrului Clasic „Ioan Slavici”, căruia i-a dat un rol scurt în „R.M.N.” (un polițist de frontieră) și pe care l-a invitat pe scenă la premiera arădeană a filmului.

La proiecția filmului din Arad au fost prezenți și patru persoane din Nădlac, care au făcut figurație în film: Elena Horvath, Călin Istvanovicz, Cristian Iamrișca și Suzana Leginszki.

Foto: Cinema Arta / Facebook

„Cu bucuria că la Arad cinematografele sînt pline” – este autograful și mesajul lui Mungiu pe afișul filmului din holul Cinematografului Arta.

Foto: Cinema Arta / Facebook