În prima parte a interviului, Ștefan Statnic, actor al Teatrului Clasic „Ioan Slavici”, ne-a povestit despre anii tinereții, anii de liceu și de facultate, dar mai ales despre anii de trai auster în SUA, timp în care s-a confruntat și cu o sumedenie de experiențe negative, cu răutatea umană, cu „episoade” de rasism hidos. Dar cu toate acestea, viața de peste ocean i-a clădit caracterul și l-a făcut mai empatic și mai cald cu oamenii.

În a doua parte ne povestește despre actorie, câteva spectacole de teatru în care a jucat, cursurile de actorie pentru adolescenți și importanța filmelor în viața lui. A jucat în câteva scurtmetraje, este și scenarist și regizor, iar de curând a avut un rol scurt în lungmetrajul lui Cristian Mungiu, „R.M.N.”. Despre toate acestea și nu numai, în rândurile de mai jos:

– La modul general, nu mă refer neapărat la o întâmplare anume… ce te enervează cel mai mult pe lumea asta?

– Ipocrizia.

– Hai să nu spunem că te enervează… dar ce îți displace cel mai mult, în schimb, în Arad?

– Debandada. Degringolada. Investițiile proaste, ieftine da’ la prețuri mari. Prostul gust. Parvenitismul, ipocrizia. Lipsa de păsare. Lipsa de empatie față de cetățeni, față de oraș, față de străzi, de clădiri, de animale, de ape, de spații verzi, de copaci… din nou, de oameni. Astea, cel mai tare.

– Ce rol, ce responsabilitate crezi că are un actor în societate?

– Ca să fiu onest, nu știu dacă mulți dintre noi… eu însumi nu cred că mă gândesc foarte des la chestia asta. În primul rând, ca actor, trebuie să-ți alegi calea, să vezi în ce direcție simți tu că e corect și onest – față de tine și față de trecutul tău, față de profesorii, de familia ta – să mergi. Și aici mă refer la ce gen de muncă vrei să prestezi ca actor, că poți să faci lucruri extrem de diverse, de la cele mai culturale, ca să zic așa, până la cele mai comerciale, unele chiar de o teapă joasă. Deci e important să fii onest cu tine, să-ți știi locul, să vrei să te autodepășești măcar ocazional. Cred că actorii cu studii, actorii de teatru, trebuie să aibă un pic de pretenție de la lumea în care se învârt, dacă se poate să nu perpetueze non-valoarea, să nu servească non-culturii și dacă se poate să influențeze în mod fast societatea. Nu cred că influența noastră este foarte mare, mă refer la nivel local cel puțin, că noi prea puțin jucăm în alte localități… Totuși, din postura de persoană publică, cred că actorii își pot folosi imaginea pentru a influența lucrurile în bine în societate. Prin voluntariat, pe Facebook, în presă… pe orice cale posibilă.

– Într-un fel, tocmai de asta te-am întrebat, știind că te-ai implicat în diverse manifestări sociale sau acțiuni de voluntariat. Ba mai mult, acasă ai și un fel de „Animed” neoficial…

– Da, am fost implicat pe măsură ce m-am copt, pe măsură ce am devenit adult, mai degrabă după 30 și ceva de ani, am început să deschid ochii și în direcția politicii, să citesc, să învăț un pic, să încerc să înțeleg cu ce se mănâncă treaba asta. Mi-am dat seama, încet-încet, că totul depinde de politică și, oarecum, fiecare cetățean, după puterile lui, cred că e dator cât de cât să fie la curent și să înțeleagă ce se întâmplă în politica asta cucuiată. Măcar să încerce la alegeri să aleagă cu bună știință, să nu se lase dus de nas cu trucuri ieftine. Oricum suntem duși de nas, oricum suntem, majoritatea noastră, prea mici, prea inocenți, ca să nu spun naivi, pentru a alege cu reală știință. Tot nu prea avem, de multe ori, ce să alegem. Recent, au mai apărut oameni. Nu zic partide, ci zic persoane mai degrabă, care pe mine unul m-au inspirat și pe care i-am investit cu încredere; mulți dintre ei nu m-au dezamăgiți, ba din contră, m-a încântat să văd că începe să se schimbe lumea și încep să se schimbe generațiile, încep să apară și dintre noi oameni mai răsăriți, care – în cazul fericit – vor deveni o forță de luat în seamă. Încă nu cred că s-a atins masa critică din punctul ăsta de vedere. Revenind la voluntariat, simt nevoia să fac asta, dar mă las furat de tot felul de alte lucruri. De fapt, eu fac voluntariat zilnic acasă cu animalele de care ai pomenit, dar asta deja presupune și o doză de egoism din partea mea. Am salvat foarte multe animale împreună cu partenera mea, pe multe – prea multe – le-am păstrat, am cheltuit o mică avere pe mâncare pentru pisici și câini, sterilizări, tratamente, dar cum am spus, există și o mică doză de egoism în traiul acesta cu animalele, ele sunt o sursă perpetuă de energie pozitivă, de distracție, de bună stare. Oricum, orice voluntariat e un pic și pentru sine. Dar pe lângă asta, cred că aș putea să fac mult mai mult și sper că pe parcurs ce continui să mă maturizez, voi găsi oportunitățile de a contribui mai mult în direcția asta, a voluntariatului. În special, mă interesează să lucrez cu copii, cu tineri… ceea ce, de altfel, am și făcut timp de aproape zece ani, la Liceul Pedagogic.

– Te referi la cursurile de actorie, despre care chiar te rog să-mi spui mai multe. Dar mă interesează și motivația ta din spatele acestor cursuri, respectiv… stima față de profesorul tău din facultate te-a făcut să vrei să devii și tu un profesor sau exact implicarea socială de care ai vorbit?

– Nu, nu amintirea lui m-a făcut în primul rând să aleg să fac și activitatea asta. Îi spun activitate și nu meserie pentru că eu nu am studii de profesor. Am început masteratul de actorie, dar nu l-am terminat, pentru că era o pierdere de vreme, nu se făcea nimic. Mergeam odată pe lună la cursuri în Cluj și unii profesorași de la master chiuleau în draci.

Implicarea socială, da, asta m-a făcut să consider că ar fi oportun să încerc să interacționez cu societatea prin copii, prin tineri. Pentru că nu cred că adulții, majoritatea noastră, mai putem fi schimbați esențialmente, pe când copiii, da. La un moment dat, unul dintre colegi m-a întrebat dacă nu doresc să încerc să lucrez cu niște liceenii de la Pedagogic. El fiind invitat, dar neputând să participe din diverse motive. Și m-am gândit că poate fi o oportunitate de a interacționa cu tinerii. Nu eram sigur dacă eram capabil să depun o muncă valoroasă în direcția educației. Aveam, într-adevăr, experiența asta extraordinară cu profesorul meu, fusesem ucenic și avusesem niște „ustensile” pe care credeam că mă pot baza pentru a încerca să lucrez cu copii în teatru. Am ajuns acolo, am întâlnit-o pe profesoara de engleză Florina Păsculescu, care făcea teatru de amatori cu elevi de liceu. Ea dorea să aducă pe cineva „de meserie”, care să o ajute să facă o activitate mai apropiată de ce înseamnă teatru cu adevărat. La început, vreo câteva luni am mers voluntar, n-am vrut și n-am acceptat să fiu plătit, neștiind dacă sunt sau nu capabil de așa ceva. Asta am și spus directorului Sorin Haiduc, cu care am colaborat excelent. Copiii îl iubeau foarte mult, eu l-am apreciat de asemenea foarte mult și am primit toată libertatea. A mers decent, zic eu, din ce în ce mai bine și am lucrat aproape zece ani în domeniul ăsta. Am avut mai multe generații și făceam cu ei teatru cât de bine puteam. Deși eram plătit pentru trei ore pe săptămână, lucram poate zece, douăzeci, treizeci de ore pe săptămână, trei ore fiind total insuficiente. Nu mă interesa în mod deosebit să-i învăț teatru pe copii, să-i îndemn să studieze actoria pentru a deveni actori, ci mă interesa ca prin actorie să încercăm să experimentăm ceva între copilărie și maturitate, să facem o trecere practică de la copilărie la realitate. Să ne jucăm cu aceeași poftă ca și copiii, dar să ne luăm joaca în serios, la fel ca niște adulți reali și responsabili. Și mă interesau în primul rând lecțiile din dedesubturi, lecțiile din spatele muncii, nu atât produsul finit. Sigur, era important și produsul finit și munceam din greu și foarte dedicat, uneori trăgeam poate un pic prea tare de ei, pentru că altfel nu ieșea nimic, dar cred că lecțiile pe care împreună le-am experimentat, travaliul ăla, efortul de a naște ceva autentic, viu, pe alocuri chiar puternic, adevărat… etica pe care am fost nevoiți să o deprindem, onestitatea față de noi înșine, față de ceilalți, spiritul de echipă aplicat, sacrificiul… cred că mulți, vreo 100, poate mai mulți dintre cei care au rezistat – cred că au rămas cu ceva. Și au rămas cu chestii relativ importante, pe care au reușit să le integreze în ceea ce au devenit, ceea ce sunt ei acum, ca adulți. Uneori se mai întâmplă ca foști elevi să-și amintească cu drag de activitatea noastră și asta mă asigură că munca de atunci îi ajută și azi. Că îi ajută pe ei personal mă încântă, dar faptul că ei, la rândul lor, poa’ să-i ajute pe alții și bulgărele acesta, sămânța asta mică de bine pe care l-am moștenit și eu de la alții și pe care am reușit și eu s-o pun ici-colo, asta poate că va crește în ceva bun, mai bun. Dacă mai sunt câteva sute, mii, poate zeci de mii de oameni, care să aibă un dram de idealism și să sacrifice un pic din timpul lor și să planteze ceva bun, fie că o fac în școală, cu copiii lor, habar n-am în ce alte feluri, cred că bulgărele ăsta al facerii de bine se poate rostogoli. Poate că noi n-o să-l prindem, dar poate că societatea asta strâmbă a noastră și chinuită, încet-încet, se va reumaniza, va continua să crească, va deveni ceva frumos sau cel puțin decent.

– Care este cel mai important sfat pe care poți să-i dai unui elev care dorește să devină actor?

– Să fie realist, să-și dea seama că datorită statului nostru inapt, numărul de școli de teatru și film e foarte mare, deci numărul de absolvenți este ridicol de mare, ceea ce-i o aberație, dacă mă-ntrebi pe mine. Majoritatea lor vor renunța la această meserie. Din păcate, uneori, chiar oameni cu potențial nu vor apuca să profeseze. Deci să-și asume acest risc în primul rând, să înțeleagă că să trăiești din actorie e greu. Acum, salariile sunt ceva mai bune față de anul 2008 când am intrat eu în teatru, când salariul unui actor nu-i ajungea nici măcar pentru o săptămână de trai, dar… ca să trăiești cu un salariu de începător, să zicem, te descurci acum. Cu greu, dar te descurci. Asta în ideea în care reușești să te angajezi într-un teatru. Dar șansele să ajungi într-un teatru sunt infime. Mai sunt și cei care au nebunia să facă actorie ca liber profesioniști, dar este o pătură subțire de actori de genul acesta sau alți meseriași din domeniul artelor, pe care eu îi respect profund și îi consider și un pic nebuni. Fac un soi de nomadism, nu știu cum să-i spun, sar de la un job la altul, sar de la  reclamă la alta, de la o oportunitate la alta. Eu n-aș fi în stare să trăiesc ca ei, cel puțin la vârsta asta, poate când eram mai tânăr, da. Deci dacă vor să facă teatru, să se străduiască să fie angajați într-un teatru. Dacă nu, să accepte că viața e foarte, foarte dură și nu-i nimic ca la televizor, nu-i nimic ca-n filme. Până ajungi pe covorul roșu, ceea ce pe mine unul nu mă interesează absolut deloc, atenția și spoiala aia, toată poleiala aia care apare prin presă, la televizor pe la Premii și alte evenimente… până să ajungă acolo, munca e titanică, de multe ori nu neapărat frumoasă și idilică. Și, așa cum spunea profesorul meu… și mă bucur că am învățat lecția asta și cred în ea: motivația trebuie să fie în primul rând plăcerea jocului, plăcerea meseriei în sine, nu plăcerea de a fi văzut, nu plăcerea de a fi cunoscut, nu plăcerea de a fi periat sau fotografiat. Nu pentru bani, în niciun caz.

– Poate fi oricine actor? E ceva ce, până la urmă, se învață? Ori îți trebuie ceva mai mult de atât? Talent, vocație, un anumit temperament?

– Chiar oricine nu cred că poate să fie actor, dar cu siguranță mulți dintre voi, cei care nu sunteți actori, da, cred că ați putea fi actori. Dacă mă întrebi de actorie de cel mai înalt rang, nu. Adică foarte puțini și dintre noi, actorii profesioniști, ajungem să facem meseria asta la un nivel foarte înalt. Și aici nu mă înțelege greșit, nu mă refer la a juca în spectacole mari sau filme mari, sau cu regizori mari, ci mă refer la un nivel al calității foarte înalt, calitatea muncii. Talentul, practic, nu e o însușire, nu poți să numești talent ceva singular. Talentul este suma tuturor însușirilor și abilităților tale înnăscute sau dezvoltate, care-ți folosesc în meseria de actor. Iar aici poate să intre atât de multe lucruri: de la – cum ai spus – temperamentul tău, care poate să fie unul potrivit, umorul, abilitățile fizice, plăcerea de  a fi văzut… Mie nu-mi place în mod deosebit să fiu văzut, ceea ce-i o lipsă.

– E un paradox pentru un actor. Ți-a fost greu să te adaptezi și ți-e greu și în continuare?

– E un paradox, da. La început mi-a fost greu să mă adaptez. Dar a fost un exercițiu foarte bun pentru mine, având în vedere că eram timid, mă exprimam greu de multe ori, cu frică, aveam o doză mare de nesiguranță care venea din trecut, din copilărie. În fine, ideea e că în ceea ce privește talentul, poate să fie vorba de alte însușiri, cum ar fi imaginație, în mod evident: inteligență, abilitatea de a interconecta diverse aspecte ale vieții tale, fie că ține de o parte tehnică, de cultură, chestii pragmatice, cum îți vinzi imaginea, cum îți „vinzi” persoana, cum îți menajezi cariera, poate să fie de ordin artistic, poate să fie abilități fizice, poate să fie aspectul fizic, care să fie, la o adică, un avantaj mare și pe care cred că poți să-l exploatezi, poți chiar să-l dezvolți.

– În ideea că omul, cât trăiește, învață, crezi că poate învăța ceva un actor cu experiență de la un student, elev la actorie sau actor debutant? Ori e mereu invers în acest domeniu: experiența își spune cuvântul?

– Sigur că își spune cuvântul experiența, ca întotdeauna, e ceva firesc, dar poți să înveți de la oricine. Pot să învăț în actorie sau în bucătărie sau în toate hobby-urile mele de la absolut oricine, mai tânăr, mai bătrân, mai experimentat sau mai puțin, pot să învăț chiar de la o persoană care nu e de meserie, respectiv să mă inspir. De exemplu, să văd la televizor sau în familie, sau pe stradă, o persoană care se comportă într-un fel anume, care să mă inspire, să mă ajute să „mobilez” poate un viitor personaj pe care îl voi face sau la care lucrez deja. Am făcut chestia asta în câteva rânduri, m-am inspirat din diverse surse pe internet, din documentare despre oameni obișnuiți sau chiar personalități, m-am inspirat și din persoanele din jurul meu, din trecut, din prezent… deci da, poți să înveți de la absolut oricine, direct sau indirect.

– Care a fost rolul sau rolurile pentru care ai primit cel mai bun feedback? Și de ce crezi că ai primit un feedback atât de bun?

– Cred că pentru două roluri am primit un feedback bun. Unul dintre ele ar fi un personaj care se numește Jaime Salas, pe care l-am jucat în spectacolul „Vârful Aisbergului”, regizat de Theodor Cristian Popescu, un regizor pe care-l apreciez în mod deosebit. E un text care mi-a plăcut foarte mult și personajul mi s-a părut cel mai ofertant din piesă și cel mai mișto din spectacol. Era un personaj care era tot timpul pe o linie subțire între un cotidian sufocant și nebunie cu majuscule, o persoană la limita labilului între normalitate și o cădere  nervoasă masivă, un personaj supus unui stres foarte mare, deci ceva foarte colorat, foarte ofertant și… habar n-am, poate ceva în mine a rezonat cu suferința lui, cu nebunia lui.. posibil că am reușit cumva – cum să zic? – conștient sau inconștient să construiesc personajul ăla în așa manieră încât să fie eficient la public, să-i prindă pe unii spectatori. Am mai primit aprecieri pentru „Platonovka”, de Nagy Botond, un regizor tânăr cu mult potențial, cu care m-am înțeles foarte bine. Acolo a fost un colaj cu mai multe piese scrise de Cehov, amestecate și cu texte autobiografice scrise de regizor. Acolo am jucat două fragmente din două personaje diferite, dar care nu mai aveau neapărat legătură cu personajele din piesele lor native. Practic, a lăsat loc de multă interpretare personală, de improvizație și, la fel, și aici au fost două fragmente foarte ofertante. Unul extrem de simplu, în care a trebuit să apelez la un soi de introspecție pentru a juca plauzibil un monolog destul de poetic și meditativ; am încercat să-l conectez la realitatea mea, apoi să-mi asum jocul într-o cheie foarte fină, minimalistă aproape, iar al doilea moment, care era opus, un moment foarte dramatic în care personajul evolua abrupt într-o criză masivă și ajungea la un climax pe viață și pe moarte. Împreună cu regizorul am creat acest ceva prețios pentru unii spectatori. Cam astea două cred că ar fi cele care merită menționate.

– Preferi rolurile în drame sau în comedii? Oricare ar fi, argumentează!

– Nu că le prefer, probabil că… având în vedere că viața mea de copil și de adolescent a fost una încărcată cu multe evenimente dure, dramatice de-a dreptul, cumva cad mai ușor în „drame”, dar cred că am o doză sănătoasă de umor. Nu întotdeauna mi-e foarte confortabil să-mi manifest latura asta ludică cu toată lumea, doar cu apropiații. Da, îmi place să fac comedie și cred că pot să fac și comedie.

– Ce părere ai despre „method acting”? Ai făcut asta? Te vezi făcând asta?

– Method acting-ul, din ce știu eu, din ce am citit și din ce-mi mai amintesc, vine pe filiera teatrului rus. Părintele teatrului modern e Stanislavski și o parte din elevii lui au dus mai departe școala lui de actorie, au adaptat-o, au modificat-o și probabil au îmbunătățit-o… Unul dintre creatorii metodei a fost Lee Strasberg. Grație generațiilor instruite în metodă, a fost o perioadă fastă în teatru și în filmul american. Acolo s-au copt foarte mulți actori extrem de vânoși, extrem de eficienți în expresie, cât și mulți regizori și mulți alți profesori, care au dus mai departe și au îmbunătățit metoda. În ceea ce mă privește… nu întotdeauna mi-am făcut temele poate așa în detaliu sau în profunzime cum ar face un adevărat „method actor”, dar am avut ocazia… am încercat să studiez, să construiesc o mică biografie a personajului. De exemplu, dacă era vorba de o patologie sau de o traumă, sau de plasarea evenimentului într-un context istoric, social ș.a.m.d., profesorul nostru ne-a învățat să facem asta întotdeauna – să încercăm să citim un picuț, să aflăm în primul rând de unde vine autorul piesei, care era realitatea socială, politică, în care a trăit, în momentul în care el scria acea piesă, care erau provocările personale sau comunitare în zonă. După aia să încerci să atașezi personajul în realitatea ta, în trecutul tău, în memoria ta afectivă, asta în cazul în care găsești puncte comune. Sau poți… îți dau un exemplu: pregătesc un personaj a cărui mamă moare și eu trebuie să joc într-o scenă sau mai multe scene drama morții mamei. Mama mea încă n-a murit, din fericire, trăiește și mă bucur de prezența ei, n-a murit nimeni foarte prețios din familia mea, eventual bunicul meu. Eu pot să proiectez și să conectez în dezvoltarea acestui personaj trauma și suferința pe care am simțit-o la moartea bunicului meu. La fel de bine pot să mă gândesc și să proiectez suferința pe care am simțit-o când mi-a murit un animal drag, deci paralele se găsesc, pentru că suferințele sunt oarecum similare. Sau un alt exemplu: să zicem că aș juca un personaj gay… nu știu cum se poate simți o persoană gay atunci când e fericită, posibil că similar cu mine sau poate diferit de mine. Cum poate să se simtă ea când e discriminată? Poate diferit de mine, poate similar cu mine… așa că încerc să-mi amintesc de momentele în care am fost eu discriminat. Ar fi un exercițiu de documentare. Ar trebui poate să mă apropii de unul sau mai mulți oameni care să-mi împărtășească din realitățile lor. Deci… cred că orice actor trebuie să facă măcar un pic de „method acting”. Evident, unii dintre cei care au practicat metoda atunci, în perioada de glorie, au reușit să creeze într-o zonă a excelenței.

– Ultimul spectacol din iunie în care ai jucat și tu a fost „Ai mei erau super!”, un spectacol din care aflăm câte ceva despre actorii de pe scenă și despre părinții lor, implicit ai tăi, respectiv despre mediul în care ați crescut. Întrebarea e: până în ce punct consideri că viața ta privată – sau, la modul general, viața privată și intimă a unui actor – poate să se intercaleze cu cariera / profesia / locul de muncă?

– Eu, astăzi, vorbesc cu relativă ușurință despre trecutul meu, despre realitățile mele, atât despre cele fericite, cât și despre cele mai nefericite, deci sunt foarte disponibil să împărtășesc aproape tot ce am de împărtășit, oricând. Aș putea să povestesc cele mai teribile traume pe care le-am avut, cele mai urâte chestii pe care le-am văzut și le-am simțit, în compania părinților sau a oricui altcuiva. Sunt foarte puține lucruri intime, care mai degrabă țin de alți oameni, pe care nu le-aș face publice, dar despre mine însumi n-am o problemă să spun, fără frică, fără rușine.

Foto: Mircea Moisescu / Mix Studio. Promo pentru spectacolul „Orașul nostru”

– Ai refuzat vreodată un rol care ți s-a părut că, pur și simplu, nu ți se potrivește?

– Nu știu dacă rolul în sine, cât mai degrabă spectacolul sau ce intuiam că urma să se întâmple în acel spectacol, colaborarea cu un regizor sau altul, da… dar un rol în sine, pentru că rolul să zicem că nu mi-a plăcut, nu, n-am refuzat niciodată. Și nu cred, nu știu dacă aș refuza vreun rol vreodată, poate doar dacă ar depăși o anumită doză de violență sau vulgaritate, promiscuitate… sau un gen de actorie ce nu agreez, gen telenovelă sau… iepurașul de Paști, ceva care să nu mă inspire. Dar în teatru, nu.

– Ai avut câteva apariții și în filme și ai cochetat și cu regia și cu scenaristica. Spune-ne mai multe despre aceste proiecte!

– De regizat am regizat un singur film, „Rai / Eden”. Film scurt, fără buget, am cheltuit doar 100 de euro și am avut șansa ca niște amici, niște prieteni, colegi, să mă susțină benevol. Am muncit foarte mult și în trei săptămâni am făcut un film, pentru că producătorul cu care colaboram la un alt film mult mai mare și mai important m-a impulsionat să fac acest film. Asta-i tot. În rest, am participat în diverse roluri și am participat la scrierea câtorva scenarii cu prietena și colega mea Cristina Groșan, cu care am lucrat foarte bine o perioadă, câțiva ani, cu rezultate bune, zic eu. Îmi doresc să mai fac film, însă momentan sunt într-un pas, așa, de cochetare. Încerc să mă apuc din nou să scriu, dar parcă nu mi-am găsit încă muza și sunt ocupat cu alte chestii care, momentan, mi se par mai atractive, mai interesante, mai importante. Dar cred că am mai spus asta, filmul a fost pentru mine, ca om, cea mai importantă școală, respectiv am învățat ceea ce n-am reușit să învăț de la familie, prieteni, profesori etc. Am reușit să învăț indirect din filme. A fost o sursă inepuizabilă de înțelepciune, de umanitate. Am văzut foarte multe filme, atât când eram copil – atât cât îmi permiteam – și mai apoi în perioada în care am stat în America. Am văzut mii de filme, fiind unele dintre puținele momente de liniște și locuri de refugiu. Deci am o afinitate mare și mă simt ca acasă, cumva, în filme. Am făcut în toată copilăria mea filme în imaginație și îmi vine foarte ușor să scriu, să-mi imaginez lumi, oameni, să conectez lucruri… deci îmi doresc să mai fac film.

– Care sunt acele filme care te-au marcat și pe care le recomanzi oricui?

– O, sunt multe! Mulți ani, filmul meu preferat, făcut în ’99, în anul în care am plecat în America, era „Magnolia”, făcut de Paul Thomas Anderson, cu o grămadă de actori extraordinari, dintre care mulți mi se pare că și-au făcut rolurile vieții lor. Ar mai fi „Hævnen” (2010, regia: Susanne Bier), „Dersu Uzala” (1975, regia: Akira Kurosawa), „Harold and Maude” (1971, regia: Hal Ashby), „Being There” (1979, Hal Ashby), serialul „The Wire” (2002–2008), „De rouille et d’os / Rugină şi oase” (2012, regia: Jacques Audiard), „Doubt” (2008, regia: John Patrick Shanley), „The Straight Story” (1999, regia: David Lynch), „Network” (1976, regia: Sidney Lumet), „Intouchables” (2011, regia: Olivier Nakache și Éric Toledano), „Pay It Forward” (2000, regia: Mimi Leder) și chiar acum am început să mă uit cu Andreea (n. red.  – partenera) la „Stories of a Generation”, o serie scurtă de patru episoade, un documentar cu persoane de vârsta a treia, seniori, personalități importante, de la Papa Francisc, Martin Scorsese până la oameni obișnuiți, dar care au trecut prin situații extraordinare. Am văzut primul episod și a fost de la un capăt la altul atât de intens… de nenumărate ori m-a emoționat profund.

– Ai jucat recent în filmul lui Mungiu, „R.M.N.”. Ai participat la un casting, ai primit pur și simplu un telefon sau cum s-a întâmplat?

– Da, cineva m-a sunat, unul dintre producătorii care lucrau cu domnul Mungiu, mi-a explicat în câteva cuvinte despre ce proiect ar fi vorba, după care am dat un casting aici la Hotel Continental, într-o sală de conferință. M-am întâlnit cu o doamnă costumieră, foarte profi, avea o grămadă de costume pe masă, uniforme de vameș pe măsura mea. M-am îmbrăcat rapid în uniformă, domnul Mungiu a apărut, foarte jovial, am schimbat două cuvinte, am dat o probă foarte scurtă, a fost foarte plăcut și prietenos totul. Am fost plăcut impresionat de dumnealui. După care am filmat o zi, sau mai degrabă zis o jumătate de zi, de la 4 dimineața până pe la 2-3 la amiază. Asta a fost tot. Am filmat, am încercat să joc cât de bine am putut, m-am bucurat mult pentru oportunitate, să văd o echipă de profesioniști. Am fost foarte atent, recunosc, și am încercat să rămân cu experiența, să învăț ceva de acolo. Pentru mine ca actor n-a fost un rol mare, doar un rol episodic, mai degrabă un rol utilitar, nu aducea un plus de dramă, dar oportunitatea de a cunoaște un regizor și o echipă de un asemenea calibru e una rară, mai ales pentru un actor din Arad și… cine știe, grație acestui mic rol, s-ar putea să urmeze și altele. Sper!

– Având în vedere că ai avut un rol mic în film și, după cum ne-ai mai spus, nu știai mare lucru despre ce va fi vorba în film, în afară de sinopsis… cum a fost experiența vizionării filmului în premieră, alături de arădeni? Și cum ți s-a părut filmul?

– Eu am primit la filmare o singură pagină, în care erau scrise strict replicile mele și ale personajelor cu care am interacționat. Nu mi s-a spus nimic deosebit despre personajul principal, nu mi s-au dat informații despre film. Știam sinopsisul, dar era unul foarte sumar, foarte vag. Mă așteptam să fiu surprins și am fost și mai surprins decât mă așteptam să fiu, de forța filmului. Am rezonat foarte tare cu oamenii de acolo, în special cu cei care erau nedreptățiți, evident, cum am și vorbit despre asta. Mi s-a părut o producție extrem de complexă și complicată și cred că a fost un efort titanic să faci așa ceva, mai ales în România. E un film puternic, un film care cred că contează în societatea noastră și cred că ar putea să conteze cam oriunde. E atât de bine scris și executat încât, pur și simplu, cred că are o funcție socială, poate avea un rol educativ. Cu excepția câtorva scene care au fost un pic prea picante, nuditate etc., eu unul aș face proiecții cu filmul acesta în toate liceele din România. Și sunt multe alte filme… de fapt, în timpul școlii generale și al liceului, cred că s-ar putea integra… nu neapărat o materie, ci o activitate care să presupună vizionarea de filme. Evident, cu o tematică, poate chiar cu o programă, ceva prin care copiii să aibă oportunitatea de a vedea lucruri diverse, diferite de ceea ce știu ei în universul lor mic. După cum spuneam, cred că filmele au un rol educativ extrem de important, mai mult decât teatrul, în multe societăți, iar acesta (n. red. – se referă la „R.M.N.”) e unul dintre filmele care, da, ar putea însemna mult pentru niște tineri. Pentru că adulții, repet, nu știu în ce măsură mai pot fi salvați, ajustați, educați. Dar copiii, da. Am speranțe că lucrurile se pot schimba cu ei, prin ei.