Scriu cu un gust amar în gură.

Nu e o figură de stil, m-am gândit trei zile care ar fi soluția cea mai bună. Pentru că cea ideală în acest caz nu există. Să tac, să trec peste eveniment, să uit de deceniile petrecute între elevi și colegi în ale dăscălitului sau să spun ce am de spus. Deschis și cinstit, chiar cu riscul să fiu judecat greșit chiar și de oameni la care țin, de apropiați în ale pedagogiei sau ale jurnalismului.

Este vorba de videoul postat joi pe FB. Da, acel video care a fost distribuit în cele câteva ore cât a stat acolo de peste 2000 de oameni declanșând, tot acolo, pe FB, un val de agresivitate și de spirit revendicativ absolut șocant pentru cineva care nici după o viață întreagă nu a renunțat la optimismul său vizând semenii.

Sunt sigur că știți despre ce vorbesc. În videoul, înregistrat pe telefon de o adolescentă acum un an și ceva se vedea cum o altă adolescentă în jur de 14 ani este agresată fizic de cei din jur, mai ales fete, chiar dacă cel care a declanșat bătaia a fost un băiat. Un șir de imagini șocante pentru cei care urmăreau din fața diferitelor ecrane filmulețul.

A urmat o explozie în presă și, desigur, dar cu atât mai șocant, chemările la răzbunare de pe FB. Iar printre cei care chemau la „luptă”, din nefericire, erau oameni cunoscuți, chiar personalități ale orașului pe care îi credeam mult mai echilibrați și rafinați. Ideea era că trebuie trași la răspundere profesorii acestor elevi, conducerea școlii, chiar dacă agresiunea s-a întâmplat acum un an jumătate, în vacanță și în afara școlii. Și chiar dacă adolescenții implicați nu erau toți de la școala arătată cu degetul.

Sper mult să mă înțelegeți, problema nu este cu dorința de a soluționa o problemă de educație, ci pretenția celor care au scos sabia că știu despre ce este vorba și mai ales că știu despre ce vorbesc.

Sursa: teachthis.com.au

Îmi permit, de aceea, să le spun acestora că fenomenul agresivității adolescentine – bullyingul este o formă a acesteia – este un loc comun al științei psihologiei. Fără să intru în amănunte, este vorba de acea perioadă de criză a maturizării unui copil care se află în mare între 12 și 18 ani, că nu degeaba suntem declarați maturi la această din urmă vârstă. Fenomenul se naște din tensiunea interioară a căutării eului propriu, a diferențierii acestui eu de cel al celuilalt sau celorlalți.

De aici nervozitatea, de aici lipsa de temperanță, acele gesturi și vorbe pe care fiecare părinte atent le știe și le consideră normale pentru o anumită vârstă. Desigur, sunt diferențe de la persoană la persoană – vorbim de cazuri normale, nu patologice –, dar fenomenul se manifestă într-un fel sau altul la toți, culminând între 14 și 15 ani și dispărând în jurul anului de maturizare oficială.

Iar această criză poate lua frecvent forma agresiunii împotriva celuilalt, împotriva unuia care pare complet diferit și reticent la așteptările celorlalți. Specialiștii diferențiază agresiunea verbală și socială de cea fizică. Cea socială, pentru cei nespecialiști, se referă la agresiunea verbală (ciufuleala pe la noi), la înjurături, provocări, inclusiv bârfa în spatele celui agresat. Și mai este o formă recentă, cea electronică, folosindu-se de tehnologia virtualului, online, pe site-uri de socializare.

Sunt diferențe între băieți și fete mai ales în ceea ce privește agresiunea fizică, aici băieții fiind mai prezenți, în fond, maturizarea masculului înseamnă și pregătirea pentru a face față agresiunii fizice. Dar asta nu înseamnă că fetele nu sunt capabile – așa cum am văzut în această înregistrate păcătoasă – să „sară la bătaie”, în fond, dacă suntem cinstiți cu noi înșine, fiecare avem amintiri din adolescența noastră cu asemenea întâmplări. Fetele asmuțindu-se între ele sau asmuțind băieții, contează mai puțin, importantă este intenția „găștii” de a da o corecție celui care se poartă de parcă n-ar fi ca ei.

Sursa: researchgate.net

Să fiu bine înțeles, nu doresc să îi disculp pe maturii care puteau dezamorsa situația, fie că vorbim de părinți, fie de dascăli. Susțin doar că fenomenul există, trebuie tratat ca atare, dar tratamentul sub nicio formă nu înseamnă să îi răspundem la fel, prin agresivitate. E vorba de atenție și intervenție înțeleaptă, matură pentru a preveni degenerarea tensiunii în bătaie și scandal. Desigur, atunci când și unde se poate, fiindcă tinerii vor găsi mereu metode să evite vigilența părintească sau pe cea a dascălilor.

În cazul nostru problema cea mare este dată de întârzierea enormă – în viața unui adolescent un an și jumătate înseamnă enorm – dintre eveniment și „apariția” perfect neadecvată a revendicării pedepsei celor identificați absolut arbitrar ca vinovați.

Pentru cei care l-au felicitat pe cel care a postat filmarea și au distribuit-o în prostie, o singură întrebare: o făceau și dacă era vorba de fetița lor?

Iar pe cel care a făcut postarea, părintele vitreg a elevei care a filmat, îl întreb dacă este conștient că a repetat gestul din iulie, anul trecut, al găștii care a agresat-o pe tânără? Ba, mai rău, cum am spus, un an jumătate în viața unui adolescent este o eternitate. Se poate presupune că șocul de atunci a fost oarecum prelucrat în timp, iar prin această postare pe FB ea a fost obligată să retrăiască evenimentul, a fost agresată – de data aceasta nu de adolescenții de o seamă cu ea, ci de un matur care crede că știe – mai mult, umilită prin aducerea la cunoștința a miilor de oameni de pățania ei oricum traumatizantă.

Foto: Mikhail Nilov / Pexels.com

Agresivitatea adolescentină există și nu va fi niciodată eliminată de tot, ea ținând de fenomenul firesc al maturizării. Poate fi însă ținută sub control, prevenită, minimalizată în efecte. Prin atenție, discreție, tact și simț pedagogic. Atât de părinți, cât și de dascăli sau oricare dintre noi, maturii, care venim în contact cu asemenea situații.

Nu prin scandal și gesticulații în public, nu prin chemarea la răzbunare pe FB, pentru că, așa cum am văzut, asta este forma cea mai nouă, electronică, a agresiunii, a bullyingului. Dacă facem asta, cu ce ne deosebim oare noi de cei pe care îi arătăm îngroziți cu degetul?

Fără să avem măcar circumstanța atenuantă a adolescenței…