De aproape un an, subiectul COVID a captat atenția marii majorități a opiniei publice. Exceptând miza politică a alegerilor, micuțele încercări de a penetra și cu alte subiecte se pierd în imensitatea de știri cu și legate de COVID.

Dincolo de pandemie în sine, asistăm la o manipulare în masă fără precedent. Avem o manipulare directă, în care se flutură cifre statistice, procente, se dau exemple, se conferă puteri sporite unor instituții și așa considerate „de forță”. Ceea ce e cu atât mai cutremurător e faptul că se folosește adevărul în această manipulare. Un adevăr crud, uneori morbid, dar de care se folosesc perfect cei care trag foloase de pe urma pandemiei. Dar… manipularea indirectă este mult mai periculoasă!!!

De când cu COVID-ul, parcă toate celelalte griji ale omenirii au dispărut. Stratul de ozon nu mai are găuri, arabii se pupă cu israeliții, Coreea de Nord a devenit cea mai pacifistă țară din lume, barilul nu mai are fluctuații, Game of Thrones se pregătește de relansare. Toate-s bune, numa’ că nu prea știm de ele. Doar săracu’ Sean Connory a mai trecut de „cenzura” COVID și ne face cu mâna din raiul lui, creionat de Fleming. Bun, și Maradona, dar asta chiar nu putea trece neobservat.

De vină, paradoxal, nu sunt nici ziariștii, nici guvernanți, ci noi. Mă rog, unii dintre noi. Adoptând politica struțului, profitând de tornada pandemiei, evităm parcă să ieșim din bucla asta temporară, ce ține de vreo zece luni. Am colegi care-mi recită prohodul, ăăă, raportul COVID în fiecare zi, la o oră mai exactă decât sună ROalertul.

În fond, ne merităm soarta. Dacă n-ar fi fost COVID-ul, se inventa altceva pentru a ne capta atenția de la cele importante. Și, acei puțini, care mai încearcă să reintroducă în filamentul opiniei publice și lucruri cu adevărat importante (aș adăuga aici musai cultura) se lovesc nu doar de potopul de informații cu COVID-ul, ci și de impasibilitatea și inerția majorității dintre noi. E ca în bancul ancestral cu piuneza. O piuneză zăcea, uitată, pe o banchetă dintr-un compartiment de tren. Olteanul, neatent, se așază pe ea. După ce se împunge, o plasează pe scaunul de lângă. Un moldovean, hop și el cu așezatul. Din nou durere și apoi moldoveanul o trece mai departe. În final, ajunge să se pună pe piuneză un ardelean. După ce exclamă mulcom un „no, ioi”, ardeleanul nostru scoate piuneza, se uită la ea și, spunând „dacă-i musai”, și-o înfige înapoi, în fund.

Din păcate, cu mici excepții, avem trăsătura asta caracteristică, ca popor, să ne împăcăm cu o soartă pe care nu noi ne-o trasăm. Parcă cerem să fim manipulați.