M-am întâlnit cu el într-o zi însorită la începutul lui Octombrie la o spălătorie de mașini din Grădiște.

Eu acolo umblu de mai multă vreme, nu-mi plac astea automate care au împânzit orașul, m-am obișnuit cu acest mic lux încă în anii nouăzeci, atunci când, lucrând la diferitele redacții pe atunci adevărate, alergam după știri și subiecte de dimineață până seara.

Am predat cheile mașinii tânărului de culoare cu zâmbetul până la urechi, spunându-i să aibă grijă cu jetul la spoilerul din față, pe care l-am agățat de ușa garajului și care stă de atunci într-un singur șurub. Yes, sir, mi-a răspuns tânărul ca în filmele englezești, ceea ce mi-a adus și mie zâmbetul pe față, plus gândul să beau o cafea pe terasa formată din trei mese, în capătul curții.

Stând deja la cafea l-am văzut pe Ovidiu Marian apropiindu-se.

Încă având zâmbetul produs de Yes, sir!, pe față l-am abordat destins, interesându-mă dacă s-a mutat în Grădiște. A, nu, mi-a spus el, dar își spală mașina aici mai de mult, îi place locul.

Mă întâlneam cu el pentru prima oară într-o situație banală, oarecum firească și între patru ochi, înainte am avut doar întâlniri oficiale de la jurnalist la politician, eu fiind mereu foarte atent să nu ajung în situații să mă trag de brăcinari cu posibilele mele subiecte.

Nu e ușor într-un oraș mic, politicienii locali au așa o pornire să se apropie de jurnaliști prin gesturi de amiciție goală, un pahar, două, o masă servită la un restaurant mai răsărit, după care sunt convinși că au dreptul să se bage în politica editorială a publicației la care lucrează „amicul”.

Știam de problemele sale cu justiția, l-am întrebat de aceea ce mai face, așa la modul general, completând cu ideea că a fost o vreme, încă înainte de 2000, când aveam impresia că el va fi viitorul primar arădean al Aradului.

senator_de_arad_ovidiu_marian_65246500

Da, pe atunci credeam și eu în asta, mi-a spus zâmbind.

N-am stat prea mult de vorbă, nu am atins subiecte fierbinți, ne bucuram de soarele de octombrie în timp ce am schimbat câteva impresii despre lume și viată. El a fost cel care, folosindu-se de prilejul oferit de ceva discuții despre corupție, a pomenit de necazul său, spunând ceva despre faptul că a fost naiv si că a fost „jucat” în treaba asta.

La despărțire, după ce tânărul african m-a anunțat zâmbind împerturbabil: Ready, sir, ne-am luat rămas bun, zâmbind și noi de parcă negrișorul s-ar fi referit la lumea întreagă.

Mi-am adus aminte de această întâlnire acum câteva zile, la aflarea veștii despre arestarea lui Ovidiu Marian.

Vestea nu m-a surprins cu toate că nu prea credeam că se va ajunge până aici, chiar dacă cei doi ani, practic doar unu, nu reprezintă mare lucru pentru două sute de mii de euro.

Mă deranja mai mult întrebarea care a apărut în mine, cred, imediat după acea întâlnire din octombrie: de ce el și alții nu, ce are sau ce-i lipsește lui Ovidiu Marian să scape nepedepsit dintr-o afacere cu șpăgi absolut banală pentru majoritatea politicienilor noștri locali și naționali.

Aveam câteva idei și intuiții, pe care le împărtășesc acum și Dumneavoastră.

Ovidiu Marian este un arădean tipic, cu toate calitățile și defectele acestui tip.

Bărbat bine, inginer școlit la Timișoara, fără năzuințe colosale însă cu apetență pentru micile plăceri ale vieții, încrezător în amici, chiar cu un cult al amiciției care în acest caz înseamnă mai mult și inainte de toate la bine.

Intrat în politică pe dreapta, așa cum se făcea la Arad în anii nouăzeci, stânga însemnând aici înainte de toate activiștii reciclați după ce ultimul de pe listă cu voia noastră a confiscat evenimentele din Decembrie 89, nu neapărat din convingere sau activism conștient, ci mai mult pentru că situația cea nouă oferea oportunități și pentru cei care până atunci considerau că un disc bun obținut din Occident sau un whisky tot de acolo este mai apetisant decât avantajele oferite de costumul uniformă de tergal al activistului de partid.

A fost și asta oportunism, de ce să nu recunoastem, dar un oportunism pe care cei din primii ani ai ultimului deceniu din mileniul trecut l-au considerat ca ceva firesc, subordonat dorinței generale de schimbare.

falca-ela

Mici oportuniști, retrași si oarecum civilizati în lipsa lor de pretenție, politicienii arădeni, limitați în toate, nu ajung niciodată în vârf, nici la bine, nici la rău.

Arădeanul care a ajuns după 1989 cel mai sus în ierarhia politică națională a fost Gheorghe Seculici, pentru un scurt timp vicepremier în guvernul Tăriceanu. Chiar dacă nu e născut la Arad, ci la Sibiu, Seculici a devenit un arădean model, un limitat excepțional, la un moment dat, tot pentru un scurt timp, președinte de județ, mai mult preocupat de faptul că în biroul său mocheta nu se asorta cu tapițeria decât de marile probleme politice al județului si țării.

Seculici-Falca

Arădeanul, chiar dacă este dotat, nu este prădător, se mulțumește cu puțin, mai ales dacă acel puțin este occidental și de calitate.

Bișnițarul din anii optzeci trăiește în continuare în el, se simte de aceea bine în micile afaceri, câștigurile prea mari îl deranjează și îi crează disconfort, fiindcă marile câștiguri și cu atât mai mult cele ilegale necesită preocupare continuă, vigilență neîntreruptă, distracția fiind exclusă.

Primarii arădeni de până acum au fost mărunți și nesemnificativi, oarecum la locul lor, dar nimic deosebit. A fost necesar să vină cineva din exterior, cineva care țintea de la început la vârf,  să se vadă ce înseamnă, ce avantaje poate avea puterea deținută de dragul puterii.

Ovidiu Marian nu avea cum să stea prea mult în marea politică și cu atât mai puțin pe lângă Gheorghe Falcă, cel care știe exact care sunt avantajele și beneficiile puterii politice absolute, ocupându-se de asta fără întrerupere, fără pauze de destindere sau recreere.

Desigur, Ovidiu Marian s-a folosit cât a putut de avantajele oferite de intrarea în mica politică.

A fost prins cu șpaga „mică” tocmai pentru că n-avea dinți pentru șpaga cea mare. Oferta inițială a fost de trei milioane de euro, s-a ajuns la cinci sute de mii, din care Marian și-a însusit două sute.

Cei mai mulți vor spune: ce de bani, Domle, ce nu i-au ajuns?

Tocmai asta e, i-au ajuns iar asta l-a pierdut. Prădătorii cei mari joacă până la capăt, nu se mulțumesc cu prăzi mici, nu se opresc, merg înainte fără remușcări.

Prădătorii cei mici, precum Ovidiu Marian, sunt buni doar să devină la rândul lor și ei prăzi pentru cei mari, pentru cei care sacrifică orice pentru prada supremă și interzisă.

Îmi sună în minte și acum tonul lui Ovidiu Marian spunându-mi că pe atunci credea și el că ar putea deveni un primar bun pentru Arad.

Oare când și-a pierdut această convingere, mulțumindu-se cu oscioarele aruncate sub masa marilor corupți?

E. Nola, 27 noiembrie 2017, 8:28 AM