Trecând printr-o perioadă în care, împreună cu vara, par să se termine toate cele bune, parcurgerea presei și a facebookului devine o îndeletnicire frustrantă de-a dreptul.

Chiar dacă afli din nou pentru a suta oară că s-a descoperit antidotul definitiv și absolut al cancerului și al cheliei, asta ca să nu mai vorbim de flagelul masculin al impotenței sau de cel feminin al îngrășării, rămâi totuși cu un gust amar în urma suflului deșertăciunii care ți se înfiltrează pe nesimțite în toți porii dintre vibrațiile imperceptibile ale electronilor de pe ecran.

Te uiți la Zoli Lovas cel hotărât zâmbitor în Piața Reconcilierii, citești printre rânduri considerațiile lui Luci Valeriu despre superioritatea contemporană a Devei față de Arad, după care, fără să-ți dai seama pe moment, gândurile ti se preling, precum șuhaida topită la o recepție în holul teatrului, încă odată spre Andrei Ando.

Oricum, concertele simfonice în aer liber nu te entuziasmează, îți trece așa prin minte că sălile de concert n-au fost inventate degeaba, în spațiile neîngrădite și negândite fonic doar fanfarele sună propriu și la locul lor.

La Deva ai fost nu de mult, n-ai rămas copleșit de loc, dimpotrivă: în afara Cetății renovate și transformate la inaugurare în vestigiu daco-roman nimic esențial schimbat față de acum treizeci de ani când ți-ai început acolo cariera didactică.

Nici măcar cafeaua!

Apropo de cafea, Andrei nu este amator după câte îți aduci aminte. Nici de cafea, nici de licori mai spirituale, nu fumează, nu dansează, nu cântă și nu râde.

Andrei doar zâmbeste. Nu neapărat misterios, mai mult mieros, lasciv la limită, un zâmbet voit binevoitor dar care nu reușește să se împlinească nicicum.

Ai încercat toată viața să înțelegi lumea din jur, să-ți dai seama de ce ți se întâmplă, ai ajuns la o vârstă la care înțelegerea te-ar putea duce direct spre vârfurile senine și liniștitoare ale înțelepciunii, iar tu te ții în continuare de prostii, te gândești la nimicuri.

Ai ghinion, ai putea susține farizeic în apărarea poziției tale șubrede, ce să faci, îl cunosti bine pe om, l-ai asistat la  începuturile carierei după care ai făcut greșeala să rămâi, cu el alături, în orașul acesta care își trage seva din deficitul său de importanță,  lamentându-se lăudăros de nenorocirile pe care le-a găzduit de-a lungul timpurilor și până astăzi.

E cazul să te oprești aici, îți spui, până nu ți se pierde de tot gândul în stufărișul fără gânduri al nimicniciei, al lucrurilor care sunt dar n-au nicio importanță. Doar așa poți înțelege bucuria unui concert în aer liber, de fapt bucuria că Filarmonica nu mai este parazitată, a fost eliberată în cele din urmă de un alt nume al nimicului.

Sunt, desigur, altele, atât de nimerite încât marea majoritate a trăitorilor în urbea pe lângă care până și Mureșul face o buclă încercând s-o ocolească cât mai departe nici n-a auzit până acum, singurul cât de cât cunoscut fiind Andrei Ando.

În fond chiar dacă nu e bine, e cât se poate de nimerit așa.

Omul despre care vorbim a reușit să ajungă în vârf fără să fi făcut ceva demn de luat aminte în sens propriu, dar cu atât mai multe în cel impropriu, pe invers adică.

A închis Observatorul, singura încercare de presă autentică din Aradul de după Decembrie 1989, e pe cale să termine și cu West TV, singurul post local de televiziune de care au auzit până și cei de pe strada mea din Grădiște, Jelen-ul, încă suferind, a scăpat de el la timp ajutat de banii patronului din Monte Carlo, iar orașul a pierdut orice șansă de a deveni capitala culturală a Europei exact în momentul în care cel despre care vorbim a devenit șef peste inițiativă.

Iar acum aflăm din presă că, după această nu atât de lungă și fierbinte vară, nimicul, pregătindu-se de alegerile din Decembrie, ambalat pe măsură, va irumpe din nou în urbe.

Andrei Ando se va ocupa contra cost și deloc ieftin, în regim de familie, de imaginea și promovarea Camerei de Comerț. Colateral oarecum, pentru că exact în același timp și pentru aceeași perioadă va deveni prin concurs și directorul unei direcții de la Consiliul Județean, o direcție formată din treizeci de oameni – mai mulți decât consilierii din Consiliu! – care va administra, în sfârșit, pentru prima oară în mod legal nimicul pe care îl produce pentru cetățenii Aradului elita politică locală patronată de primarul atotștiutor și atoatecuprinzător.

Spun încă odată: n-ar fi nimic de n-am trăi în același oraș și nici măcar atât dacă preocupările noastre nu s-ar intersecta vrând-nevrând. Lumea e plină de oameni care fac lucruri trăsnite și nefolositoare, omul nostru nu este singurul, nu e nici primul și în mod sigur nu va fi nici ultimul care își urmărește cu înverșunarea alunecoasă a celor fără nici un har interesele sale meschine și fără orizont.

Pe urmă nimeni nu este fără greșeală sau reproș, se știe: calea spre iad e pavată cu intenții bune, mai bine ne vedem fiecare de problemele noastre, că sunt destule, de ce să ne mai legăm și de cele ale celorlalți, ar fi mult mai bine să ne luptăm doar cu hibele și bubele noastre.

Așa ar fi înțelept și recomandabil, e cât se poate de evident, problema e că îmi iau în serios, poate prea în serios, meseria asta a mea pe cale de dispariție sau oricum amenințată precum unele specii rare de pe la noi cum ar fi, printre altele, gâsca cu piept roșu sau rața cu cap alb, astea doar ca să nu mai amintesc de șoimul dunărean sau sacru.

În fond e nevoie, poate, ca și nimicul să fie ambalat în ceva.

Împachetat frumos, legat cu fundiță roz sau tricoloră și predat cetățeanului generic, impresionat de atâta ceremonie și ștaif, cu un zâmbet confecționat special pentru astfel de ocazii.

N-ar fi nicio problemă pentru mine, cred, dacă nu s-ar folosi la aceste manifestări si cuvinte. Dacă nu s-ar vorbi, dacă ar ține cu toții un moment de reculegere în memoria cuvintelor siluite și omorâte prin golirea lor de sens și semnificație la nenumăratele manifestări anterioare de același gen.

Fiind instrumentele meseriei mele, nu dau doi bani pe cei care își bat joc de ele…